Web - Windows - iPhone
Mesajele cu caracter general scrise comunităţii americane Bahá'í de către Păzitorul Credinţei între 1922 şi 1929 lămureau şi încurajau dezvoltarea instituţiilor administrative create de Bahá'u'lláh şi promulgate de 'Abdu'l-Bahá în Ultima Dorinţă şi Testamentul Său. Aceste scrisori au fost publicate într-un volum intitulat Bahá'í Administration, sursa de informaţie cu privire la instituţiile Adunărilor Spirituale Naţionale şi Locale, Convenţia Anuală şi natura acelor relaţii care îi unesc în mod organic pe Bahá'í în rugile şi în activitatea lor colectivă.
Prezenta culegere de scrisori, publicată sub titlul Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh are un scop diferit şi o sferă mult mai largă. Acestea din urmă dezvăluie o viziune clară asupra relaţiei dintre comunitatea Bahá'í şi întregul proces al evoluţiei sociale sub Dispensaţia lui Bahá'u'lláh. Deosebirea vitală dintre comunitatea Bahá'í şi sectele şi congregaţiile religiilor din trecut a fost deja evidenţiată, dar volumul de faţă stabileşte Ordinea Administrativă Bahá'í ca nucleu şi model al civilizaţiei mondiale care se iveşte din inspiraţie divină în acest punct crucial al istoriei umane. Aşadar, pe lângă faptul că reprezintă o continuare a misiunii speciale a Păzitorului de a-i învăţa şi călăuzi pe Bahá'í în decursul dezvoltării unei Credinţe care se maturizează rapid, volumul dezvăluie, în totalitatea sa, măsura în care Mesajul lui Bahá'u'lláh se adresează întregii omeniri şi nu numai credincioşilor din această vreme. Titlul şi subtitlurile nu figurau în textul iniţial, ci au fost adăugate, cu aprobarea lui Shoghi Effendi, ca o înlesnire pentru cititor.
Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh ne dă posibilitatea să percepem semnificaţia noii dimensiuni pe care Bahá'u'lláh a conferit-o religiei în această eră: supremaţia Legii Divine în sânul civilizaţiei, realizarea acestei supremaţii pe care, în Dispensaţiile precedente, religia a exercitat-o asupra sufletelor individuale. Expunerea Învăţăturilor făcută de Shoghi Effendi, înţelegerea sa unică a scopului şi ţelului fundamental al Revelaţiei lui Bahá'u'lláh nu sunt un comentariu static al unui text sacru, ci sunt însăşi esenţa artei guvernării mondiale, evocată în ceasul celor mai mari neajunsuri ale omului. Bahá'íi nu mai au nevoie de Testamentul scris al lui ‘Abdu’l-Bahá pentru a dovedi existenţa Gardianatului -- comunicările succesive ale lui Shoghi Effendi, mai ales cele închinate subiectului Ordinii Mondiale, conţin în ele însele dovada supremă că spiritul lui Bahá'u'lláh continuă să binecuvânteze Cauza Sa şi să-i asigure victoria în împăcarea popoarelor pământului şi unirea lor într-o "singură Credinţă şi o singură Ordine."
Pentru cei înclinaţi să creadă că însăşi împlinirea visului măreţ al "Întoarcerii lui Hristos" n-ar însemna nimic mai mult decât justificarea spiritualităţii personale şi a virtuţii individuale, ideea că religia poate da o lege naţiunii este cea mai revoluţionară concepţie din mintea unui om. "Căci trebuie să recunoaştem pe dată că Bahá'u'lláh n-a impregnat doar omenirea cu un spirit nou şi regenerator. El n-a enunţat, pur şi simplu anumite principii universale, n-a expus o anumită filosofie, oricât de convingătoare, juste şi generale ar fi ele. Pe lângă acestea, şi spre deosebire de Dispensaţiile din trecut, El, şi după El 'Abdu'l-Bahá, a întocmit clar şi precis, un cod de Legi, a înfiinţat instituţii bine definite şi a prevăzut elementele esenţiale pentru o Economie Divină. Toate acestea sunt sortite a fi un model pentru societatea viitoare, un instrument perfect pentru instaurarea Păcii Supreme, singura forţă care poate duce la unificarea lumii şi la proclamarea domniei echităţii şi dreptăţii pe pământ."... "Oare nu chiar acţiunea forţelor de unificare a lumii care sunt prezente în această epocă, impun ca Cel ce este Purtătorul Mesajului lui Dumnezeu în această Zi, nu numai să reafirme acelasi standard înalt al comportării individuale stabilit de Profeţii dinaintea Lui, dar şi să reprezinte, prin apelurile Sale adresate tuturor guvernelor şi popoarelor, elementele esenţiale ale unui cod social, ale unei Economii Divine care trebuie să călăuzească eforturile comune ale omenirii pentru înfiinţarea acelei federaţii universale care va anunţa venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ?".
Asemenea cuvinte, impregnate cu puterea unei Credinţe care nu este o simplă carte, ci însuşi spiritul dinamic ce transformă viaţa întregii lumi, fac din Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh o lucrare de o importanţă supremă nu numai pentru Bahá'í, ci pentru orice cercetător serios. În lumina haosului internaţional existent, ele dezvăluie Adevărul cel mai important al acestei ere, şi anume că vechea concepţie despre religie, care separa spiritualitatea de funcţiunile fundamentale ale civilizaţiei, silindu-i pe oameni să accepte principiile cele mai contradictorii ale religiei, politicii şi economiei, a fost distrusă odată pentru totdeauna. Porunca "Daţi, dar cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu " a fost abolită prin legea unităţii omenirii, revelată de Bahá'u'lláh.
"Liderii religiosi, exponenţii teoriilor politice, conducătorii instituţiilor omeneşti, care asistă, în momentul de faţă cu uimire şi panică, la falimentul ideilor lor, la descompunerea operei lor, ar face bine să-şi îndrepte privirea spre Revelaţia lui Bahá'u'lláh, să mediteze asupra Ordinii Mondiale, depozitată în Învăţăturile Sale, care se conturează încet, abia perceptibil, în mijlocul confuziei şi haosulului civilizaţiei din zilele noastre."
Horace HolleyEchilibrul lumii a fost zguduit prin influenţa vibraţiilor
acestei mărete şi noi Ordini MondialeŞaptesprezece ani fatidici au trecut de la publicarea primei ediţii a Ordinii Mondiale a lui Bahá'u'lláh. Nici catastrofele celui de al doilea război mondial, nici ameninţarea crescândă a perioadei de după război nu pot să conteste convingerile lui Shoghi Effendi, nici să infirme tezele sale şi nici să spulbere marile sale speranţe, exprimate în aceste scrisori scrise între 1929 şi 1936. Dimpotrivă, prezentarea pe care el a făcut-o misiunii Credinţei Bahá'í dobândeşte o tărie în plus din faptul că filosofia umană şi modul de guvernare al oamenilor de stat au eşuat în a garanta securitatea omenirii. Prin intermediul acestor pagini, cititorul are acces la un document public adresat oamenilor de credinţă spirituală, de orice rasă, naţiune sau crezuri. Recunoaşterea şi acceptarea, însă, impun un act de credinţă căci aceste adevăruri de bază încă nu au dobândit în opinia publică o confirmare comparabilă cu prejudecăţile masive care încă mai impun minţilor sectare loialitate.
Teza fundamentală, dezvoltată în această lucrare, a fost expusă în continuare de Păzitorul Credinţei în alte două lucrări apărute ulterior.
Într-un text datat 25 decembrie 1938, Shoghi Effendi dezvoltă teza măreaţă a Apariţiei Dreptăţii Divine (The Advent of Divine Justice), vestind victoria finală a unităţii mondiale după ce popoarele vor trece prin încercări grele şi vor fi purificate prin calamităţi cumplite. Plecând de la premiza că Bahá'íi au pus bazele ordinii lor administrative, Păzitorul subliniază grandioasa misiune de propovăduire a învăţăturii care revine acestei ordini. Textul se identifică în mod intim cu comunitatea Bahá'í, dar această comunitate este asociată cu un ţel care reprezintă interesele cele mai esenţiale ale omenirii înseşi.
A doua lucrare, Ziua Făgăduită a Sosit, datată 28 martie 1941, leagă istoria secolului nouăsprezece şi începutul secolului douăzeci de apariţia lui Báb, Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá, Care reprezintă expresia Voinţei Divine. Destinul unei ere este determinat de felul în care îşi primeşte Profeţii. Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este tăgăduit, când i se opune rezistenţă şi se fac eforturi pentru a-i nimici forţa, omul ia o atitudine potrivnică faţă de Dumnezeu. Din această împotrivire decurg războaiele şi revoluţiile care devin uneltele prin care o generaţie necredincioasă îşi aplică ei înseşi o pedeapsă cruntă.
În Ziua Făgăduită a Sosit, expunerea Păzitorului cu privire la Credinţa lui Bahá'u'lláh şi lumea în care taina ei este dezvăluită, ajunge la un apogeu dramatic.
Pentru cititorul care vrea să înţeleagă fundalul istoric pe care Credinţa Bahá'í a luat naştere şi şi-a împlinit destinul şi care doreşte totodată să afle cum au luat fiinţă instituţiile Bahá'í în est şi în vest, cartea lui Shoghi Effendi, Dumnezeu trece pe lângă noi, oferă o relatare autentică a evenimentelor, lămurind şi înţelesul lor. Această lucrare este, într-adevăr unică în analele religiei, ea fiind o istorie a vieţii Profetului, scrisă la scurt timp după săvârşirea Lui din viaţă de către Conducătorul comunităţii care a avut acces la toate documentele şi materialele, fiind în deplină cunoastere a naturii şi scopului lor.
Aşadar, cercetarea lucrării Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh deschide uşa către exprimarea cea mai eficientă a unei arte spirituale de a guverna, posibilă în lumea de astăzi.
Horace HolleyCătre membrii Adunării Spirituale Naţionale a Bahá'ílor din Statele Unite şi Canada.
Mult iubiţi colaboratori.:Am luat cunostinţă, citind cu atenţie ultimile voastre comunicări, de natura îndoielilor care au fost exprimate în mod public de un om care este întru totul greşit informat asupra adevăratelor norme ale Cauzei, cu privire la validitatea instituţiilor în mod inexorabil asociate cu Credinţa lui Bahá'u'lláh. Nu consider nici un moment că asemenea bănuieli neînsemnate ar putea constitui o ameninţare deschisă pentru structura care întruchipează Credinţa noastră, iar dacă îndrăznesc să fac anumite observaţii care mi se par oportune în faza actuală a evoluţiei Cauzei noastre preaiubite, nu înseamnă câtuşi de puţin că mă îndoiesc de statornicia de nezdruncinat a credincioşilor americani. Sunt chiar inclinat să consider opiniile exprimate ca binevenite, deoarece îmi oferă ocazia de a-i familiariza pe reprezentanţii aleşi ai credincioşilor cu originea şi caracterul instituţiilor care stau la baza Ordinii Mondiale inaugurate de Bahá'u'lláh. Ar trebui să fim cu adevărat recunoscători că există asemenea încercări zadarnice de subminare a Credinţei noastre preaiubite - încercari care din când în când îsi arată chipul hidos şi par, pentru un scurt timp, capabile să poată crea o breşă în rândurile credincioşilor, ca apoi să dispară în bezna uitării, iar în cele din urmă nimeni să nu se mai gândească la ele. Ar trebui să considerăm asemenea incidente ca intervenţii ale Providenţei, trimise pentru a ne întări credinţa, pentru a ne limpezi viziunea şi a ne aprofunda înţelegerea asupra aspectelor de primă importanţă din Revelaţia Sa Divină.
Surse ale Ordinii Mondiale Bahá'íAr fi, totuşi, util şi instructiv să ţinem minte anumite principii de bază, legate de Ultima Dorinţă şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá, care, împreună cu Kitáb-i-Aqdas, constituie tezaurul principal în care sunt păstrate elementele nepreţuite ale acelei Civilizaţii Divine, a cărei întemeiere reprezintă misiunea primordială a Credinţei Bahá'i. Un studiu al dispoziţiilor cuprinse în aceste documente sacre va dezvălui relaţia intimă existentă între ele, precum şi identitatea obiectivului şi a metodei pe care le preconizează. Departe de a considera prevederile lor specifice ca fiind incompatibile şi contradictorii în spirit, orice cercetător imparţial va admite fără ezitare că acestea sunt nu numai complementare, dar ele se confirmă reciproc şi constituie părţi inseparabile ale unui întreg unitar. O comparaţie între conţinutul lor şi celelalte Scrieri Sacre Bahá'í va stabili, în mod similar, concordanţa dintre conţinutul şi spiritul lor, precum şi litera scrierilor şi declaraţiilor autentificate ale lui Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá. De altfel, cel ce citeşte Aqdas cu băgare de seamă şi sârguinţă va descoperi cu uşurinţă că însăşi Cartea Cea Mai Sfântă anticipă într-un număr de pasaje instituţiile pe care 'Abdu'l-Bahá le instituie în Testamentul Său. Nespecificând şi nereglementând anumite probleme în Cartea Sa de Legi, Bahá'u'lláh, pare să lase în mod intenţionat o lacună în schema generală a Dispensaţiei Bahá'í, pe care dispoziţiile neechivoce din Testamentul Dascălului au umplut-o. A încerca a le separa una de alta, a insinua că Învăţăturile lui Bahá'u'lláh nu au fost menţinute, în totalitatea lor şi cu absolută integritate, în ceea ce a revelat 'Abdu'l-Bahá în Testamentul Său, constituie un afront de neiertat faţă de de fidelitatea neabătută care a caracterizat viaţa şi activitatea preaiubitului nostru Dascăl.
Nu voi încerca, în nici un caz să confirm sau să demonstrez autenticitatea Ultimei Dorinţe şi Testamentului lui 'Abdu'l-Bahá, căci acest fapt ar trăda el însuşi o anumită îndoială din partea mea faţă de încrederea absolută a credincioşilor în legitimitatea utimelor dorinţe scrise ale Dascălului nostru, plecat dintre noi. Îmi voi limita observaţiile numai la acele puncte care-i vor ajuta să realizeze pe deplin unitatea esenţială care stă la baza principiilor sprituale, umanitare şi administrative enunţate atât de Autorul cât şi de Interpretul Credinţei Bahá'í.
Nu-mi pot explica mentalitatea ciudată care tinde să ia drept unic criteriu al adevărului Învăţăturilor Bahá'í ceea ce nu este, după cum se ştie, decât o traducere obscură şi neautentificată a unei declaraţii verbale a lui 'Abdu'l-Bahá, neţinînd cont şi neglijîind total textele existente ale tuturor scrierilor Sale universal recunoscute. Nu pot decât să deplâng denaturările regretabile care au rezultat în trecut din incapacitatea traducătorului de a pătrunde sensul spuselor lui 'Abdu'l-Bahá şi din nepriceprea sa de a reda în mod adecvat acele adevăruri care i-au fost revelate prin declaraţiile Dascălului. O bună parte din confuzia care a întunecat înţelegerea credincioşilor ar trebui pusă pe seama acestei duble erori datorate redării incorect a unei declaraţii numai parţial înţelese. Nu de puţine ori, interpretul nu reuşea nici măcar să exprime sensul exact al întrebării adresate lui 'Abdu'l-Bahá şi astfel, prin lipsa lui de înţelegere şi exprimare în transmiterea răspunsului Său, a devenit răspunzător de relatări care sunt în contradicţie flagrantă cu adevăratul scop şi spirit al Cauzei. Tinând in primul rind seama de caracterul inşelător al relatărilor asupra convorbirilor neprotocolare ale lui ‘Abdu’l-Bahá cu pelerini aflaţi în vizită, am recomandat insistent credincioşilor din occident sa trateze astfel de declaraţii ale Dascălului ca fiind doar impresii personale şi să citeze şi să privească drept autentice numai traduceri bazate pe texte autentificate, inregistrate de El în limba de origine.
Adepţii Cauzei nu trebuie să uite că sistemul de administraţie Bahá'í nu este o inovaţie impusă în mod arbitrar Bahá'íilor din lumea întreagă după săvârşirea din viaţă a Dascălului, ci că autoritatea sa decurge din Ultima Dorinţă si Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá, este anume poruncit în nenumărate Tablete şi se bazează, în unele din trăsăturile sale esenţiale, pe dispoziţiile explicite din Kitáb-i-Aqdas. Astfel, acest sistem unifică şi stabileşte o corelaţie între principiile enunţate în mod separat de Bahá'u'lláh şi de 'Abdu'l-Bahá, fiind indisolubil legat de adevărurile esenţiale ale Credinţei. A disocia principiile administrative ale Cauzei de învăţăturile pur spirituale şi umanitare ar echivala cu o mutilare a corpului Cauzei. O astfel de separare ar avea drept rezultat dezintegrarea în părţile ei componente şi sfârşitul Credinţei însăşi.
Case Locale şi Naţionale ale DreptăţiiTrebuie să ţinem seama că atât Casele locale ale Dreptăţii, cât şi cea internaţională au fost poruncite în mod expres în Kitáb-i-Aqdas; că instituţia Adunării Spirituale Naţionale, ca organism intermediar, numit în Testamentul Dascălului "Casa Secundară a Dreptăţii", a fost în mod expres consfinţită de 'Abdu'l-Bahá, iar procedura pentru alegerea Caselor Dreptăţii, atât cele Naţionale, cât şi cea Internaţională a fost stabilită de El atât în Testamentul Său cât şi în câteva din Tabletele Sale. Mai mult, instituţiile Fondurilor locale şi naţionale, care sunt acum completarea necesară a tuturor adunărilor spirituale naţionale şi locale, n-au fost stabilite de 'Abdu'l-Bahá numai în Tabletele Sale, revelate Bahá'íilor din Orient, ci El a subliniat, în repetate rânduri, importanţa şi necesitatea lor, atât verbal cât şi în scris. Concentrarea autorităţii în mâinile reprezentanţilor aleşi ai credincioşilor; necesitatea ca fiecare adept al Credinţei să se supună judecăţii temeinice a Adunărilor Bahá'í; predilecţia Sa pentru unanimitate în luarea hotărârilor; caracterul decisiv al majorităţii voturilor şi însăşi dorinţa de a exercita un control minuţios asupra tuturor publicaţiilor Bahá'í; toate acestea au fost preconizate cu stăruinţă de 'Abdu'l-Bahá, aşa cum dovedesc Tabletele Sale autentificate şi larg răspândite. A accepta Învăţăturile Sale umanitare generale, pe de o parte şi a respinge şi nega cu indiferenţă preceptele Sale mai îndrăzneţe, mai marcante, ar fi un act de neloialitate evidentă faţă de tot ce a îndrăgit El mai mult în viaţă.
Faptul că Adunările Spirituale din zilele noastre vor fi înlocuite, la timpul cuvenit, cu Case ale Dreptăţii, fiind, în toate privinţele, identice cu ele şi nu organisme separate, este deplin confirmat de 'Abdu'l-Bahá Însuşi. Într-adevăr, într-o Tabletă adresată membrilor primei Adunări Spirituale din Chicago -- primul organism Bahá'í ales în Statele Unite -- El s-a referit la ei ca membri ai "Casei Dreptăţii" pentru acel oras; stabilind astfel, in mod neîndoielnic, cu propria sa pană, identitatea dintre actualele Adunări Spirituale Bahá'í şi Casele Dreptăţii la care se referă Bahá'u'lláh. Din motive lesne de înţeles, s-a considerat oportun să se acorde reprezentanţelor alese ale comunităţilor Bahá'í din lumea întreagă denumirea temporară de Adunări Spirituale, un termen care pe măsură ce poziţia şi ţelurile Credinţei Bahá'í sunt mai bine înţelese şi deplin recunoscute, va fi treptat înlocuit cu denumirea permanentă şi mai adecvată de Case ale Dreptăţii. Dar nu numai denumirea actualelor Adunări Spirituale va fi diferită în viitor, ci ele vor putea adăuga la funcţiile lor prezente acele împuterniciri, sarcini şi prerogative care vor fi necesare ca urmare a recunoaşterii Credinţei lui Bahá'u'lláh nu numai ca unul din sistemele religioase recunoscute ale lumii, ci ca Religia de Stat a unei Puteri Suverane şi independente. Iar pe măsură ce Credinţa Bahá'í se va răspândi în sânul maselor popoarelor din est şi din vest, iar adevărul ei va fi îmbrăţişat de majoritatea oamenilor dintr- un număr de State Suverane ale lumii, Casa Universală a Dreptăţii va ajunge la plenitudinea puterii ei şi, ca organ suprem al Federaţiei Bahá'í, îşi va exercita toate drepturile, îndatoririle şi răspunderile inerente viitorului acestui super-stat mondial.
În legătură cu aceasta, trebuie, însă, spus că în contradicţie cu ceea ce s-a afirmat în mod categoric, înfiinţarea Casei Supreme a Dreptăţii nu depinde câtuşi de puţin de adoptarea Credinţei Bahá'í de către cea mai mare parte a popoarelor lumii, nici nu presupune acceptarea ei de majoritatea locuitorilor dintr-o anumită ţară. De fapt, 'Abdu'l-Bahá Însuşi, într-una din Tabletele Sale timpurii, contempla posibilitatea formării Casei Universale a Dreptăţii chiar din timpul vietii Lui, iar dacă împrejurările nefavorabile din timpul regimului turcesc nu ar fi existat, este foarte probabil că El ar fi întreprins primii paşi pentru înfiinţarea ei. Este deci limpede că în împrejurări favorabile, atunci când Bahá'íi din Iran precum şi cei din ţările învecinate, de sub regim sovietic, îşi vor putea alege reprezentanţii naţionali în concordanţă cu principiile călăuzitoare stabilite în scrierile Sale de 'Abdu'l-Bahá, ultimul obstacol în calea constituirii definitive a Casei Internaţionale a Dreptăţii va fi fost îndepărtat. Căci potrivit dispoziţiilor explicite din Testament, Caselor Naţionale ale Dreptăţii din est şi vest le revine sarcina de a alege în mod direct membrii Casei Internaţionale a Dreptăţii. Când ele vor reprezenta cu adevărat masele credinciosilor din ţările respective, când vor fi dobândit ponderea şi experienţa care le va da posibilitatea de a funcţiona viguros în viaţa organică a Cauzei, numai atunci ele se vor putea confrunta cu misiunea lor sacră şi vor putea crea temelia spirituală pentru constituirea unui organism atât de maiestuos în lumea Bahá'í.
Instituirea GardianatuluiToţi credincioşii trebuie să fie pe deplin lămuriţi că instituirea Gardianatului nu abrogă în nici un fel de împrejurări şi nici nu reduce câtuşi de puţin puterile acordate Casei Universale a Dreptăţii de către Bahá'u'lláh în Kitáb-i-Aqdas şi confirmate în mod solemn şi în repetate rânduri de 'Abdu'l-Bahá în Testamentul Său. Ea nu reprezintă în nici un fel o contradicţie faţă de Testamentul şi faţă de Scrierile lui Bahá'u'lláh, nici nu anulează vreuna din indicaţiile revelate de El. Ea măreste prestigiul acelei adunări slăvite, consolidează poziţia ei supremă, apără unitatea ei, asigură continuitatea activităţii ei, fără a avea câtuşi de puţin intenţia să încalce inviolabilitatea sferei ei clar definite de jurisdicţie. Ne aflăm mult prea aproape de un document atât de măreţ, încât să putem pretinde că avem o deplină înţelegere a tuturor implicaţiilor sale sau să presupunem că am pătruns multiplele taine pe care, fără îndoială, le conţine. Numai generaţiile viitoare vor putea înţelege valoarea şi semnificaţia acestei Capodopere Divine pe care mâna Maestrului Creator al lumii a schiţat-o pentru unificarea şi triumful Credinţei universale a lui Bahá'u'lláh. Numai cei ce vor veni după noi vor avea posibilitatea de a înţelege valoarea emfazei surprinzător de puternice ce s-a pus pe instituirea Casei Dreptăţii şi a Gardianatului. Numai ei vor putea aprecia semnificaţia limbajului viguros, folosit de 'Abdu'l-Bahá când s-a referit la clica celor ce au încălcat Legământul şi I s-au opus în timpul vieţii . Numai lor le va fi revelat cât de potrivite sunt instituţiile iniţiate de 'Abdu'l-Bahá pentru caracterul societăţii viitoare care urmează să se ivească din haosul şi confuzia vremurilor noastre. În legătură cu aceasta, nu poate decât să mă amuze ideea absurdă şi fantastică, potrivit căreia Muhammad-'Ali, iniţiatorul şi figura centrală a ostilităţii neabătute împotriva lui 'Abdu'l-Bahá, s-a asociat de bună voie cu membrii familiei lui 'Abdu'l-Bahá pentru a falsifica un testament care, potrivit cuvintelor autoarei înseşi nu este decât "o relatare a urzelilor" cu care se îndeletniceşte Muhammad-'Ali de treizeci de ani incoace. Unei astfel de nefericită victimă a unor idei confuze, simt că-i pot răspunde cel mai bine numai printr-o sinceră compasiune şi milă, exprimându-mi totodată speranţa că se va elibera de asemenea închipuiri adânc înrădăcinate. Tocmai din cauza observaţiilor de mai sus, am ezitat -- după nefasta şi inevitabila mea întârziere datorată bolii, cât şi din cauza absenţei mele din Ţara Sfântă în timpul săvârşirii din viaţă a Dascălului -- cum spuneam, am ezitat să pun în circulaţie fără discriminare Testamentul. Eram pe deplin constient că el se adresa în primul rând credincioşilor recunoscuţi şi privea doar în mod indirect masa mai largă a prietenilor şi simpatizanţilor Cauzei.
Ţelul Animator al Instituţiilor Bahá'íŞi acum se cuvine să cugetăm la ţelul animator şi funcţiile principale ale acestor instituţii divin-înfiinţate, al căror caracter sacru şi a căror eficacitate universală pot fi demonstrate numai prin spiritul pe care-l răspândesc şi prin lucrarea pe care o realizează în fapt. Nu este cazul să mai stărui asupra ce am subliniat în repetate rânduri până acum, şi anume că administrarea Cauzei trebuie concepută ca un instrument şi nu ca un substitut pentru Credinţa lui Bahá'u'lláh; că trebuie considerată ca un canal prin care binecuvântările Sale făgăduite să poată curge, că trebuie să fie o pavăză împotriva unei rigidităţi care ar putea să împiedice şi să încătuseze forţele eliberatoare declanşate de Revelaţia Sa. Nu este nevoie să mai insist în clipa de faţă asupra a ceea ce am susţinut în trecut, şi anume că contribuţiile la Fondurile naţionale şi locale au un caracter pur benevol; că nici o constrângere sau cerere de fonduri nu e permisă în cadrul Cauzei; că apelurile generale, adresate comunităţiilor, ca unitate, sunt singura formă în care este îngăduit să se facă faţă nevoilor financiare ale Credinţei; că ajutorul financiar acordat unui număr foarte mic de oameni care activează în domeniul propovăduirii şi al administraţiei este de natură temporară; că actualele restricţii impuse publicării de literatură Bahá'í vor fi în mod sigur abolite; că activitatea în favoarea Unităţii Mondiale este doar un experiment pentru a testa eficacitatea metodei indirecte de a propovădui; că întreg aparatul adunărilor, comitetelor şi convenţiilor trebuie privit doar ca un mijloc şi nu un scop în sine, că ele se vor naşte sau vor dispărea potrivit capacităţii lor de a promova interesele, de a coordona activităţile, de a aplica principiile, de a întruchipa idealurile şi de a duce la indeplinire scopul Credinţei Bahá'í. Mă întreb, ţinând seama de caracterul internaţional al Cauzei, de ramificaţiile ei largi, de complexitatea crescândă a activităţii sale, de diversitatea aderenţilor săi şi de starea de confuzie care asaltează din toate părţile tânăra Credinţă a lui Dumnezeu -- cine oare ar putea pune la îndoială pentru o clipă necesitatea vreunui fel de aparat administrativ, care să asigure, în mijlocul furtunilor şi încordării unei civilizaţii frământate, unitatea Credinţei, păstrarea identităţii sale şi protejarea intereselor ei? A tăgădui validitatea adunărilor formate din slujiţorii aleşi ai Credinţei lui Bahá'u'lláh ar echivala cu respingerea nenumăratelor Tablete ale lui Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá în care au proslăvit treapta "mandatarilor Celui Preamilostiv", au enumerat privilegiile şi îndatoririle lor, au subliniat splendoarea misiunii lor, au revelat imensitatea sarcinii lor şi le-au atras atenţia asupra atacurilor la care trebuie negreşit să se aştepte atât din cauza nechibzuinţei prietenilor, cât şi din cauza răutăţii duşmanilor lor. Se cuvine, în mod neîndoios, ca cei cărora le-a fost încredinţată o astfel de moştenire nepreţuită să poarte de grijă cu evlavie ca nu cumva unealta să elimine însăşi Credinţa, ca preocuparea exagerată cu detalii neînsemnate, rezultând din administrarea Cauzei, să nu întunece viziunea apărătorilor ei, ca părtinirea, ambiţia şi deşertăciunea lumească să nu umbrească în decursul timpului strălucirea Credinţei lui Bahá'u'lláh, să nu-i întineze puritatea şi să să nu fie o piedică în calea eficacităţii ei.
Situaţia din EgiptÎn comunicările mele trecute, din 10 ianuarie 1926 şi 12 februarie 1927, m-am referit deja la situaţia neobişnuită, dar extrem de grăitoare la care s-a ajuns în Egipt în urma sentinţei finale pronunţate de un tribunal religios musulman din această ţară împotriva fraţilor noştri din Egipt, condamnându-i ca eretici, alungându-i din mijlocul lor şi refuzându-le aplicarea legii musulmane şi a avantajelor ei. V-am făcut de asemenea cunoscute dificultăţile pe care le întâmpină şi planurile lor de a obţine de la autorităţile civile egiptene recunoasterea unui statut independent al Credinţei lor. Trebuie, însă explicat că în ţările musulmane din Orientul Apropiat şi Mijlociu -- cu excepţia Turciei care de curând a desfiinţat toate tribunalele religioase de sub guvernarea ei -- orice comunitate religioasă recunoscută are propriul ei tribunal religios pentru rezolvarea problemelor personale cum sunt: căsătoria, divorţul şi moştenirea, tribunal cu totul independent de curţile civile şi penale, neexistând pentru asemenea cazuri nici un cod civil promulgat de guvern care să fie valabil pentru toate comunităţile religioase. Fiind, până acum, consideraţi o sectă islamică, Bahá'íi din Egipt, în majoritatea lor de origine islamică, nu pot, de aceea, apela pentru căsătorie şi divorţ la tribunalele religioase recunoscute ale celorlalte confesiuni şi se află în consecinţă într-o situaţie delicată şi aberantă. În mod firesc, ei s-au hotărât să supună cazul lor guvernului egiptean şi au pregătit în acest scop o petiţie adresată şefului cabinetului egiptean. În acest document, ei au expus motivele care i-au silit să ceară recunoaşterea de la guvernanţii lor, au afirmat capacitatea lor şi calificarea de a exercita funcţiunile unei curţi Bahá'í independente, au dat asigurări cu privire la supunerea şi loialitatea lor implicită faţa de stat şi de abţinere de la orice fel de intervenţie în politica ţării lor. Ei au hotărât de-asemenea să anexeze la textul petiţiei lor o copie după sentinţa Curţii şi odată cu aceasta o culegere din scrierile Bahá'í precum şi un document care expune principiile constituţiei lor naţionale, care, cu rare excepţii, este identică cu Statutul şi Regulamentele promulgate de Adunarea voastră.
Am insistat ca dispoziţiile actului lor de constituire să fie conforme în cele mai mici detalii cu textul Statutului şi Regulamentelor pe care le-aţi stabilit voi, încercând astfel să păstrez uniformitatea care cred că e esenţială pentru toate Actele Naţionale de Constituire Bahá'í. În legătură cu aceasta, v-aş ruga, aşadar, aşa cum le-am sugerat şi lor, să-mi comunicaţi orice amendament veţi hotărî să introduceţi în textul Statutului şi al Regulamentelor, astfel încât măsurile necesare sa fie luate pentru ca schimbări similare să fie introduse în textul tuturor celorlalte Acte Naţionale de Constituire Bahá'í.
Trebuie, desigur, să admitem că, ţinând seama de privilegiile specifice acordate comunităţilor religioase recunoscute în ţările islamice din Orientul Apropiat şi Mijlociu, cererea care urmează să fie supusă Guvernului Egiptean de către Adunarea Spirituală Naţională Bahá'í este mai însemnată şi de mai mare răsunet decât ceea ce a fost acordat în trecut de autorităţile federale Adunării voastre. Căci petiţia lor se leagă mai cu seamă de o revendicare oficială, adresată celor mai înalte autorităţi civile din Egipt, ca Adunărea Spirituală Naţională Egipteană să fie recunoscută ca o judecătorie Bahá'í independentă, liberă şi capabilă să execute şi să aplice - în toate problemele de stare civilă - acele legi şi dispoziţii care au fost promulgate de Bahá'u'lláh în Kitáb-i-Aqdas.
Le-am recomandat să abordeze neprotocolar autorităţile de resort şi să facă cele mai amănunţite cercetări cu putinţă, ca acţiuni preliminare prezentării oficiale a petiţiei lor de importanţă epocală. Orice ajutor pe care Adunarea voastră va găsi de cuviinţă să-l acorde, după o consfătuire judicioasă, apărătorilor curajosi ai Credinţei în această ţară va fi primit cu recunoştinţă şi va constitui o confirmare a solidarităţii ce caracterizează Comunităţile Bahá'í din est şi din vest. Oricare ar fi rezultatul acestei iniţiative importante - şi nimeni nu poate să nu recunoască incalculabilele posibilităţi ale acestei situaţii - putem fi asiguraţi că Mâna călăuzitoare care a descătuşat aceste forţe , în înţelepciunea Sa de nepătruns şi prin puterea Sa nelimitată, va continua să le deschidă calea şi să le călăuzească întru gloria, eliberarea finală şi recunoasterea fără rezerve a Credinţei Sale.
............Către cei iubiţi de Domnul şi către slujitoarele Celui Preamilostiv din Occident.
Mult iubiţi colaboratori:Printre rapoartele sosite în ultimul timp în Ţara Sfântă, dintre care cele mai multe vădesc înaintarea glorioasă a Cauzei, câteva par să trădeze o anumită nelinişte cu privire la validitatea instituţiilor inseparabil asociate cu Credinţa lui Bahá'u'lláh. Aceste presimţiri exprimate par să fie stimulate ori de anumite zvonuri lansate in cercuri total greşit informate asupra principiilor fundamentale ale Revelaţiei Bahá'í, sau născocite intenţionat pentru a semăna germenii discordiei in inimile celor credincioşi.
O Binecuvântare ascunsăAnalizat prin prisma experienţelor anterioare, rezultatul inevitabil al unor astfel de încercări zadarnice, oricât de insistente şi răuvoitoare ar fi ele, a fost de a contribui la o recunoaştere mai largă şi mai profundă, din partea credincioşilor şi a necredincioşilor, a trăsăturilor specifice ale Credinţei proclamate de Bahá'u'lláh. Aceste critici provocatoare, indiferent dacă sunt dictate de intenţii rele sau nu, nu pot servi decât la electrizarea sufletelor apărătorilor ei zeloşi şi la strângerea rândurilor adepţilor săi credincioşi. Ele vor curăţa Credinţa de acele elemente dăunătoare a căror asociere menţinută cu credincioşii tinde să discrediteze numele curat al Cauzei şi să întineze puritatea spiritului său. Ar trebui, de aceea, nu doar să întâmpinăm cu bucurie atacurile făţise pe care duşmanii declaraţi le lansează mereu împotriva ei, ci ar trebui chiar să privim ca pe o binecuvântare ascunsă orice torent de injurii pe care cei ce işi leapădă credinţa sau pretind că sunt exponenţii ei fideli îl abat din când în când asupra ei. În loc să o submineze, asemenea atacuri, atât din afară cât şi dinăuntru, consolidează temeliile Credinţie şi-i intensifică flacăra. Menite să-i întunece strălucirea, ele proclamă în faţa lumii întregi caracterul sublim al preceptelor sale, unitatea sa absolută, poziţia sa unică şi natura atotpătrunzătoare a autorităţii sale.
Nu cred nici un moment că asemenea vociferări, provenite in majoritate din furia neputincioasă în faţa înaintării de nebiruit a Cauzei lui Dumnezeu, ar putea vreodată mâhni pe vitejii luptători ai Credinţă. Căci aceste suflete eroice, fie că luptă în fortăreaţa de neclintit a Americii, fie ţin piept în inima Europei sau peste mări şi ţări, în continentul Australasiei, au dovedit deja cu prisosinţă tenacitatea Credinţei lor şi valoarea trainică a convingerilor lor.
Trăsăturile distinctive ale Ordinii Mondiale Bahá'í
Simt totuşi că este de datoria mea, în virtutea răspunderii avute in calitate de Păzitor al Credinţei, să stărui mai mult asupra caracterului fundamental şi al trăsăturilor distinctive ale ordinii mondiale aşa cum a fost concepută şi proclamată de Bahá'u'lláh. Mă simt îndemnat ca, în stadiul actual al evoluţiei Revelaţiei Bahá'í, să declar sincer şi fără rezerve, tot ce consider că ar putea asigura păstrarea integrităţii instituţiilor născânde ale Credinţei. Simt cu tărie imboldul de a lămuri anumite aspecte, care vor dezvălui imediat fiecărui observator imparţial caracterul unic al Civilizaţiei Divine ale cărei temelii au fost puse de mâna infailibilă a lui Bahá'u'lláh şi ale cărei elemente esenţiale au fost relevate în Ultima Dorinţă şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá. Consider de datoria mea să avertizez pe toţi novicii Credinţei că victoriile făgăduite ale Suveranităţii pe care învăţăturile Bahá'í le prevestesc vor putea fi revelate numai la împlinirea vremurilor, iar implicaţiile cuprinse în Aqdas şi în Ultima Dorinţă şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá - depozitarele gemene ale elementelor constituente ale acestei Suveranităţi - sunt prea vaste pentru ca această generaţie să le poată înţelege şi aprecia pe de-a întregul. Nu mă pot reţine de a apela la cei identificaţi cu Credinţa să nu ţină seama de părerile predominante şi de uzanţele trecătoare ale zilei, ci să înţeleagă, mai mult ca oricând, că teoriile răsuflate şi instituţiile şubrede ale civilizaţiei actuale trebuie să se prezinte neapărat într-un contrast net cu acele instituţii date de Dumnezeu care sunt sortite să se înalţe pe ruinele lor. Mă rog ca ei să înţeleagă pe de-a întregul, cu inima şi cu sufletul, slava inefabilă a chemării lor, răspunderea copleşitoare a misiunii lor şi imensitatea uluitoare a sarcinii lor.
Căci fie ca fiecare susţinător pătruns al Cauzei lui Bahá'u'lláh să priceapă că, pe măsură ce procesul de dezintegrare al societăţii avansează, vijeliile pe care această Credinţă a lui Dumnezeu trebuie să le înfrunte vor fi mai puternice decât oricare altele din trecut. Fie ca el să işi dea seama că, de îndată ce revendicarea măreaţă a Credinţei lui Bahá'u'lláh va fi recunoscută de bastioanele seculare şi puternice ale ortodoxiei, al căror scop voit este să-şi menţină strânsoarea asupra gândurilor şi constinţei oamenilor, această credinţă embrionară va avea de luptat cu duşmani mai puternici şi mai perfizi decât călăii cei mai cruzi şi clericii cei mai fanatici care au prigonit-o în trecut. Şi câţi vrăjmaşi nu vor mai apare în decursul convulsiilor care vor zgudui o civilizaţie muribundă, şi căţi nu vor mai fi aceia care vor spori infamiile comise împotriva ei!
Asaltul tuturor Popoarelor şi NeamurilorTrebuie doar să ne amintim de avertismentele date de 'Abdu'l-Bahá pentru a înţelege extinderea şi caracterul forţelor menite să lupte împotriva Credinţei sfinte a lui Dumnezeu. În clipele cele mai întunecate ale vieţii Sale, în timpul regimului lui 'Abdu'l-Hamid, când era pe cale să fie deportat în regiunile cele mai neospitaliere ale Africii de Nord, într-o vreme când lumina providenţială a Revelaţiei Bahá'í abia începuse să pătrundă în Occident, El a rostit - în mesajul Său de adio către vărul lui Báb - următoarele cuvinte profetice rău-prevestitoare: "Cât de mare, cât de măreaţă este această Cauză! Cât de crunt este asaltul tuturor popoarelor şi neamurilor pământului! Nu va trece mult şi larma stârnită de mulţimile din Africa, din America, strigătul europeanului şi al turcului, gemetele Indiei şi Chinei se vor auzi de pretutindeni. Se vor ridica toţi, fără excepţie, şi se vor împotrivi cu toată puterea Cauzei Lui. Atunci Cavalerii Domnului, ajutaţi de harul Său din înălţimi, întăriţi de credinţa lor, susţinuţi de puterea înţelegerii lor şi sprijiniţi de legiunile Legământului, se vor ridica şi vor revela adevărul versetului: 'Iată că tulburarea a cuprins mulţimea celor învinşi!'"
Oricât de formidabilă este lupta pe care ele o prevestesc, cuvintele Sale atestă totodată victoria deplină pe care apărătorii Celui Mai Mare Nume sunt sortiţi s-o dobândească în cele din urmă. Popoare, naţiuni, adepţi ai diferitelor credinţe se vor ridica, împreună şi fiecare în parte, pentru a zdruncina unitatea sa, pentru a submina forţa sa şi pentru a-i înjosi numele sfânt. Ei vor ataca nu numai spiritul pe care îl insuflă, ci şi administraţia care este canalul, instrumentul, întruparea acestui spirit. Căci pe măsură ce devine tot mai aparentă autoritatea cu care Bahá'u'lláh a investit viitoarea Federaţie Bahá'í, vor creşte şi atacurile care se vor abate din toate părţile asupra adevărurilor sale.
Deosebirea dintre Credinţa Bahá'í şi Organizaţiile ecleziastice
Este de datoria noastră, dragi prieteni, să ne străduim nu numai să ne familiarizăm cu trăsăturile esenţiale ale acestei Opere supreme a lui Bahá'u'lláh, ci să şi înţelegem deosebirea fundamentală existentă dintre această Ordine atotcuprinzătoare şi divin înfiinţată şi principalele organizaţii ecleziastice ale lumii, fie că ele aparţin bisericii lui Hristos, fie că ţin de legile Dispensaţiei Mahomedane.
Căci cei ce se bucură de privilegiul fără seamă de a păzi instituţiile Bahá'í, de a le administra treburile şi a le promova interesele, se vor afla, mai de vreme sau mai târziu, în faţa următoarei întrebări fundamentale: "Prin ce anume şi în ce fel această Ordine, stabilită de Bahá'u'lláh, care este aparent doar o copie a instituţiilor creştine şi islamice, se deosebeşte de acestea? Instituţiile gemene al Casei Dreptăţii şi ale Gardianatului, instituţia Mâinilor Cauzei lui Dumnezeu, instituţiile Adunărilor naţionale şi locale, instituţia Mashriqu'l-Adhkár, nu sunt ele oare doar denumiri diferite pentru instituţiile papalităţii şi ale califatului cu toate ordinele lor eclesiastice adiacente pe care creştinii şi musulmanii le susţin şi le apără? Ce anume ar putea împiedica instituţiile Bahá'í, având trăsături atât de izbitor de asemănătoare cu cele create de Părinţii Bisericii şi Apostolii lui Mahomed, de la a trece prin acelaşi proces de deteriorare a naturii lor, de scindare a unităţii lor şi de dispariţie a influenţei lor, cum a fost cazul tuturor ierarhiilor religioase organizate? De ce n-ar avea şi ele în cele din urmă aceeaşi soartă ca aceea pe care au avut-o instituţiile înfiinţate de urmaşii lui Hristos şi a lui Mahomed?"
De răspunsul dat acestor întrebări provocatoare va depinde în mare măsură succesul eforturilor pe care credincioşii din fiecare ţară le fac pentru instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Puţini vor fi aceia care nu vor recunoaşte că spiritul insuflat lumii de Bahá'u'lláh, care cu diferite grade de intensitate se manifestă prin strădania conştientă a susţinătorilor Săi declaraţi şi indirect prin intermediul anumitor organizaţii umanitare, nu se va răspândi şi nu va exercita o influenţă durabilă asupra omenirii, decât atunci când se va materializa într-o Ordine vizibilă. O Ordine care va purta numele Său, se va identifica întru totul cu principiile Sale şi va funcţiona conform cu legile Sale. Iar faptul că Bahá'u'lláh, în cartea Sa Aqdas, iar mai târziu 'Abdu'l-Bahá, în Testamentul său - un document care confirmă, suplimentează şi pune în corelaţie dispoziţiile din Aqdas - au stabilit, în totalitatea lor, elementele esenţiale pentru constituirea Federaţiei mondiale Bahá'í, nu poate fi contestat de nici un om care a citit aceste cărţi . Potrivit acestor principii administrative divin hotărâte trebuie negreşit să fie modelată Dispensaţia lui Bahá'u'lláh - Arca salvării umane. De la ele trebuie să pornească toate binecuvântările viitoare şi pe ele trebuie să se bazeze, în ultimă instanţă, autoritatea sa inviolabilă.
Căci trebuie să recunoaştem că Bahá'u'lláh nu a impregnat doar omenirea cu un spirit nou şi regenator. El nu a enunţat doar câteva principii generale sau a propus o filosofie oarecare - oricât de solide, convingătoare sau universale ar fi ele. Pe lângă acestea, spre deosebire de dispensaţiile din trecut, atât El cât şi 'Abdu'l-Bahá după El, au stabilit în mod clar şi explicit un cod de legi, au creat niste instituţii bine definite şi au prescris fundamentele pentru o Economie Divină. Acestea urmează să fie un model pentru societatea viitoare, un instrument desăvârşit pentru instaurarea Păcii Supreme şi singurul mijloc pentru unificarea lumii şi proclamarea domniei dreptăţii şi virtuţii pe pământ. Ei nu s-au mărginit numai să dea toate instrucţiunile necesare pentru realizarea în practică a acestor idealuri pe care profeţii lui Dumnezeu le-au conceput, şi care din vremuri imemoriale au înflăcărat fantezia vizionarilor şi poeţilor în fiecare epocă. Ci, printr-un limbaj viguros şi fără echivoc, au înfiinţat cele două instituţii gemene ale Casei Dreptăţii şi ale Gardianatului, drept succesorii lor aleşi meniţi să aplice principiile, să promulge legile, să protejeze instituţiile, să adapteze corect şi inteligent Credinţa la exigenţele unei societăţi în progres şi să desăvârşească moştenirea incoruptibilă pe care Întemeietorii Credinţei au lăsat-o lumii.
Dacă privim în trecut, dacă cercetăm Evanghelia şi Coranul, vom recunoaşte cu uşurinţă că nici Dispensaţia Creştină, nici cea Islamică nu oferă nici o asemănare, nici între sistemul Economiei Divine stabilită atât de temeinic de Bahá'u'lláh şi nici a cadrului de protecţie pe care El l-a prevăzut pentru prezervarea şi progresul ei. Sunt profund convins că în aceasta rezidă răspunsul la întrebările la care m-am referit mai sus.
Cred că nimeni nu se îndoieşte că motivul principal pentru care unitatea bisericii lui Hristos a fost zdruncinată din temelii, iar influenţa ei subminată cu trecerea vremii, a fost faptul că edificiul pe care Părinţii Bisericii l-au înălţat după moartea Primului Său Apostol era un edificiu care nu se întemeia câtuşi de puţin pe directivele explicite date de Hristos Însuşi. Autoritatea şi trăsăturile administraţiei lor erau toate deduse şi decurgeau indirect - mai mult sau mai puţin justificat - din anumite aluzii vagi şi incomplete, găsite răzleţ în cuvintele rostite de El, aşa cum au fost relatate în Evanghelie. Nici una din tainele bisericii, nici unul din ritualurile şi ceremoniile pe care Părinţii Bisericii Creştine le-au stabilit cu minuţiozitate şi le-au practicat cu ostentaţie; nici unul din elementele disciplinei severe pe care le-au impus cu stricteţe primilor creştini, nici unul dintre acestea nu se bizuie pe autoritatea directă a lui Hristos sau să decurgă din cuvintele rostite de El. Nici unul nu a fost conceput de Hristos şi El nu a investit pe nimeni anume cu destulă autoritate, fie să interpreteze Cuvântul Său, fie să adauge la ceea ce nu a decretat El în mod explicit.
Din acest motiv, în generaţiile de mai târziu s-au făcut auzite glasuri care protestau împotriva auto-instauratei autorităţi, care îşi arogase privilegii şi o putere care nu emanau din textul clar al Evangheliei lui Iisus Hristos, constituind o deviere gravă de la spiritul insuflat de această Evanghelie. Ele susţineau cu dârzenie şi în mod justificat că acele canoane, deşi promulgate de Sinodul Bisericii, nu erau legi divin-decretate ci doar scheme omeneşti care nici măcar nu decurgeau din cuvintele rostite de Iisus. Argumentele lor se bazau pe faptul că afirmaţia vagă şi neconcludentă adresată de Hristos lui Petru: "Tu esti Petru şi pe această piatră Îmi voi zidi Biserica", n-ar putea justifica niciodată măsurile extreme, ceremoniile complicate, crezurile şi dogmele paralizante cu care urmaşii săi I-au împovărat şi umbrit treptat Credinţa. Dacă Părinţii Bisericii, a căror autoritate nefondată era atacată cu înverşunare din toate părţile, ar fi putut respinge acuzaţiile aduse împotriva lor prin citarea anumitor cuvinte ale lui Hristos privitoare la administrarea viitoare a bisericii Sale sau la esenţa autorităţii Urmaşilor Săi, desigur că ar fi reuşit să stingă flacăra controversei şi ar fi păstrat unitatea Creştinătăţii. Evanghelia însă, singurul izvor al cuvintelor lui Hristos, nu oferea un astfel de refugiu acestor conducători hărţuiţi ai Bisericii care stăteau neputincioşi în faţa atacurilor nemiloase ale duşmanilor lor, fiind nevoiţi în cele din urmă să se supună forţelor schismei care le invada rândurile.
În Revelaţia lui Mahomed, deşi în comparaţie cu Credinţa lui Hristos, Credinţa lui era mai completă şi mai precisă în ceea ce priveste problemele administrative ale Dispensaţiei Sale, nu existau instrucţiuni scrise, obligatorii şi concludente privitoare la succesiune pentru cei ce aveau misiunea de a propaga Cauza Sa. Căci textul Coranului, ale cărui prevederi referitoare la rugăciune, post, căsătorie, divorţ, moştenire, pelerinaj şi alte probleme de acest fel au rămas intacte şi în vigoare după trecerea a treisprezece secole, nu dă nici o indicaţie precisă privind Legea Succesiunii, fapt care a devenit sursa tuturor disensiunilor, controverselor şi schismelor care au desmembrat şi discreditat Islamul.
Nu acesta este cazul Revelaţiei lui Bahá'u'lláh. Spre deosebire de Dispensaţia lui Hristos, spre deosebire de Dispensaţia lui Mahomed, spre deosebire de toate Dispensaţiile din trecut, apostolii lui Bahá'u'lláh din toate ţările, oriunde muncesc şi trudesc, au în faţă, într-un limbaj clar, inechivoc şi viguros, toate legile, regulamentele, principiile, instituţiile şi călăuzirea de care au nevoie pentru a duce la bun sfârşit misiunea lor. Atât în prevederile administrative ale Dispensaţiei Bahá'í, cât şi în problema succesiunii, întruchipată în instituţiile gemene ale Casei Dreptăţii şi a Gardianatului, adepţii lui Bahá'u'lláh pot aduce dovezi atât de concludente privitoare la o Călăuzire Divină, încât nimeni nu le poate contesta, minimaliza sau ignora. Aceasta este trăsătura singulară a Revelaţiei Bahá'í. Aici stă forţa unităţii Credinţei, validitatea unei Revelaţii care afirmă că nu distruge sau minimalizează Revelaţiile din trecut, ci le leagă între ele, le uneşte, le împlineşte. Acesta este motivul pentru care Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá au revelat amândoi şi au insistat chiar asupra anumitor amănunte în legătură cu Economia Divină pe care ne-au lăsat-o prin testament nouă, adepţilor lor. De aceea au pus un asemenea accent în Testamentele lor pe puterile şi prerogativele slujitorilor Credinţei.
Căci nimic altceva decât directivele explicite ale Cărţiilor lor şi limbajul surprinzător de energic în care au îmbrăcat prevederile Testamentelor lor nu ar fi putut pune la adăpost Credinţa pentru care au trudit cu atâta asiduitate întreaga lor viaţă. Nimic altceva nu ar fi putut s-o apere de ereziile şi calomniile cu care diferite culte, popoare, guverne s-au străduit să o atace şi se vor strădui şi mai tare în viitor.
De-asemeni, nu trebuie să uităm că trăsătura caracteristică a Revelaţiei Bahá'í nu constă numai în plenitudinea şi validitatea indiscutabilă a Dispensaţiei pe care au stabilit-o învăţăturile lui Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá. Desăvârşirea ei constă şi în faptul că acele elemente care în Dispensaţiile trecute, nefiind investite cu nici o autoritate din partea Întemeietorilor lor, au reprezentat o sursă de corupţie şi de incalculabile prejudicii aduse Credinţei lui Dumnezeu, au fost înlăturate cu precizie prin textul clar al scrierilor lui Bahá'u'lláh. Acele practici nejustificate legate de taina botezului, a împărtăşaniei, a spovedaniei, a ascetismului, a dominaţiei preoţimii, a ceremonialelor complicate, a războiului sfânt şi a poligamiei au fost toate fără excepşie suprimate de Pana lui Bahá'u'lláh, în timp ce rigiditatea şi rigoarea anumitor practici, cum sunt postul, necesare vieţii religioase a individului, au fost considerabil atenuate.
Un Organism ViuNu trebuie, de-asemeni uitat că aparatul administrativ al Cauzei a fost astfel alcătuit încât tot ce este necesar a fi încorporat în el pentru a menţine Cauza în avangarda tuturor mişcărilor progresiste, poate fi, potrivit dispoziţiilor prevăzute de Bahá'u'lláh, integrat cu uşurinţă în acesta. Acest lucru este confirmat de cuvintele lui Bahá'u'lláh consemnate pe Foaia a Opta din Paradisul Exaltat: "Este de datoria Împuterniciţilor Casei Dreptăţii să se sfătuiască asupra acelor lucruri care n-au fost la vedere revelate în Carte şi să pună în practică ceea ce vor crede de cuviinţă. Dumnezeu le va insufla, cu adevărat, ceea ce este voia Sa, iar El este, cu adevărat, Atotdătătorul, Atotştiutorul." Dar Casa Dreptăţii n-a fost numai investită de Bahá'u'lláh cu autoritatea de a legifera orice n-a fost consemnat în mod clar şi explicit în Scrierile Sale Sfinte, ci, prin Ultima Dorinţă şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá, i s-a conferit dreptul şi puterea de a abroga, potrivit schimbărilor şi exigenţelor vremii, orice a fost hotărât şi aplicat de o Casă precedentă a Dreptăţii. În legătură cu aceasta El a revelat în Testamentul său următoarele: "Şi după cum Casa Dreptăţii are autoritatea să emită legi care nu au fost menţionate în mod expres în Carte şi care se referă la operaţiuni cotidiene, ea are şi autoritatea de a abroga aceste legi. Astfel, de exemplu, Casa Dreptăţii emite astăzi o anumită lege şi o aplică în practică, iar dacă peste o sută de ani, împrejurările s-au schimbat în mod substanţial, iar condiţiile sunt diferite, o altă Casă a Dreptăţii va avea atunci autoritatea să schimbe acea lege potrivit exigenţelor vremii. Ea poate face acest lucru pentru că legea respectivă nu face parte din textul divin explicit. Casa Dreptăţii poate atât să iniţieze, cât şi să abroge propriile ei legi." Acesta este caracterul de neschimbat al Cuvântului Său revelat. Aceasta este flexibilitatea care caracterizează funcţiunile slujitorilor Săi aleşi. Cea dintâi păstrează identitatea Credinţei Sale şi protejează integritatea legii Sale. Cea de a doua îi permite, asemenea unui organism viu, să se dezvolte şi să se adapteze la nevoile şi exigenţele unei societăţi în permanentă schimbare.
Dragi prieteni! Chiar dacă Credinţa noastră apare neputincioasă în ochii unor oameni care o consideră o ramură a Islamului sau o ignoră plini de dispreţ ca pe încă una din acele secte obscure apărute în număr mare în Occident - acest giuvaer preţios al Revelaţiei Divine, aflat azi inca in stadiu embrionar, se va dezvolta sub carapacea legii Sale şi va înainta nescindată şi neştirbită până va cuprinde întreaga omenire. Numai acei care au recunoscut rangul suprem al lui Bahá'u'lláh, numai acei a căror inimă a fost atinsă de iubirea Lui şi cărora puterea spiritului Său le-a devenit apropiată, numai ei pot aprecia cum se cuvine valoarea acestei Economii Divine -- darul Său nepreţuit către omenire.
Conducătorii religioşi, exponenţii unor teorii politice, cârmuitorii unor instituţii omeneşti, care în clipa de faţă asistă uluiţi şi descurajaţi la falimentul ideilor lor şi la dezintegrarea operei lor, ar face bine să-şi îndrepte privirile spre Revelaţia lui Bahá'u'lláh şi să mediteze la Ordinea Mondială care, cuprinsă în învăţătura Sa, se ridică încet, aproape imperceptibil, din mijlocul dezordinii şi haosului civilizaţiei actuale. Ei nu trebuie să aibă îndoieli sau temeri privitoare la natura, originea, sau validitatea instituţiilor pe care adepţii Credinţei le înfiinţează în lumea întreagă; căci acestea făcând parte integrantă chiar din învăţături , nu sunt alterate şi umbrite de intervenţii neîntemeiate sau de interpretări neautorizate ale Cuvântului Său.
Cât de urgentă şi sfintă este răspunderea care apasă asupra acelora care s-au familiarizat deja cu aceste învăţături! Cât de glorioasă misiunea celor chemaţi să apere adevărurile lor şi să dovedească unei lumi neîncrezătoare aplicabilitatea lor! Nimic altceva decât convingerea nestrămutată că originea lor este divină şi că sunt unice în analele religiei; nimic altceva decât hotărârea neabătută de a le pune în practică şi de a le aplica aparatului administrativ al Cauzei nu poate fi suficient pentru a dovedi realitatea lor şi a asigura succesul lor. Cât de vastă este Revelaţia lui Bahá'u'lláh! Cât de măreaţă este amploarea binecuvântărilor Sale revărsate asupra omenirii în această zi! Şi totusi, cât de palidă, cât de neadecvată este capacitatea noastră de a înţelege semnificaţia şi slava ei! Această generaţie este prea aproape de o Revelaţie atât de uriaşă pentru a aprecia pe deplin posibilităţile infinite ale Credinţei Sale, caracterul fără precedent al Cauzei Sale şi binefacerile misterioase ale Providenţei Sale.
În Iqán, Bahá'u'lláh, vrând să sublinieze caracterul transcendent al acestei Zile noi a lui Dumnezeu, susţine cu mai multă tărie argumentul Său prin referirea la textul unei tradiţii corecte şi autorizate care revelează următoarele: "Cunoaşterea este egală cu douăzeci şi şapte de litere. Tot ce au revelat Profeţii sunt două dintre acestea. Nici un om n-a cunoscut până acum mai mult decât aceste două litere. Dar când Qá'imul va apare, el va revela celelalte douăzeci şi cinci de litere."
Şi imediat urmează cuvintele lui Bahá'u'lláh care confirmă şi lămuresc această tradiţie. "Gândiţi-vă: El declară cunoaşterea ca fiind compusă din douăzeci şi şapte de litere şi că toţi Profeţii de la Adam până chiar la Mahomed 'Sigiliul' însuşi, n-au lămurit decât două dintre ele. El a mai spus că numai Qá'imul va revela celelalte douăzeci şi cinci de litere. Înţelegeţi din aceste cuvinte cât de măret şi sublim este rangul Său! Rangul Său întrece pe acela al tuturor profeţilor, iar Revelaţia Sa transcende comprehensiunea şi înţelegerea tuturor aleşilor lor. O revelaţie de care profeţii lui Dumnezeu, sfinţii şi aleşii Săi, fie că n-au avut cunoştinţă, sau, conformându-se hotărârii de nepătruns a lui Dumnezeu, n-au dezvăluit-o - o asemenea revelaţie au vrut aceşti oameni perfizi şi josnici să măsoare cu mintea lor mărginită, cu învăţătura şi înţelegerea lor îngrădită?"
Într-alt pasaj al aceleeaşi Cărţi, referindu-se la transformările pe care fiecare Revelaţie le provoacă în moravurile, gândirea şi comportarea oamenilor, Bahá'u'lláh revelează următoarele cuvinte: "Nu este oare Ţelul oricărei Revelaţii să provoace o transformare a întregului caracter al omenirii, o transformare care să se manifeste atât în exterior, cât şi în interior şi care să influenţeze atât viaţa interioară cât şi condiţiile exterioare? Căci dacă nu s-ar schimba caracterul omenirii, inutilitatea Manifestărilor universale ale lui Dumnezeu ar fi evidentă."
N-a rostit oare Hristos Însuşi următoarele cuvinte, adresându-se discipolilor Săi : "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Duhul adevărului, El are să va călăuzească în tot adevărul" ?
Din textul acestei tradiţii recunoscute, precum şi din cuvintele lui Hristos, aşa cum sunt mărturisite de Evanghelie, orice observator nepărtinitor îşi va da seama, fără întârziere, de grandoarea Credinţei, revelată de Bahá'u'lláh şi va recunoaşte ponderea uimitoare a revendicării Sale. Nu e de mirare că 'Abdu'l-Bahá a descris în culori atât de întunecate agitaţia violentă care se va stârni, în zilele ce vor veni, în jurul instituţiilor născânde ale Credinţei. În clipa de faţă putem discerne doar vag începutul tumultului pe care ascensiunea şi influenţa Cauzei lui Dumnezeu este sortită să îl răspândească în lume.
Cea mai mare dramă a istoriei spirituale a lumiiFie că este vorba de campania feroce şi perfidă de represiuni şi acte de cruzime pe care cârmuitorii Rusiei le-au lansat împoriva apărătorilor Credinţei de sub autoritatea lor, fie că e vorba de animozitatea neînduplecată cu care şiiţii Islamului calcă în picioare drepturile sacre ale aderenţilor Cauzei în legătură cu casa lui Bahá'u'lláh din Bagdad; fie ca e vorba de furia neputincioasă care i-a făcut pe conducătorii clerici ai sectei sunite a Islamului să-i excludă pe fraţii nostri egipteni din mijlocul lor -- în toate acestea vedem manifestarea urii necruţătoare pe care popoare, religii şi guverne o nutresc faţă de o Credinţă atât de pură, nevinovată şi glorioasă.
Este de datoria noastră să medităm în inima noastră asupra acestor lucruri, să ne străduim să ne extindem viziunea, să aprofundăm înţelegerea acestei Cauze şi să ne ridicăm hotărâţi şi fără rezerve pentru a ne juca rolul - oricât de mic ar fi el - în această cea mai mare dramă din istoria spirituală a lumii.
Fratele şi colaboratorul vostruDesfăşurarea implacabilă a evenimentelor recente a adus omenirea atât de aproape de ţelul prevestit de Bahá'u'lláh, încât nici un adept responsabil al Credinţei, văzând pretutindeni dovezile impresionante ale unei lumi cuprinse de durerile facerii, nu poate să rămână indiferent la gândul apropiatei ei eliberări.
Ar fi oportun, într-un moment în care comemorăm în lume sfârşitul primei decade de când 'Abdu'l-Bahá a fost răpit subit din mijlocul nostru, să medităm, în lumina învăţăturilor lăsate de El lumii, asupra acelor evenimente care au contribuit la accelerarea apariţiei treptate a Ordinii Mondiale anticipate de Bahá'u'lláh.
Se împlinesc astăzi zece ani de când în lume s-a răspândit ca un fulger vestea despre moartea Aceluia Care singur ar fi putut, prin influenţa înnobilatoare a iubirii, puterii şi înţelepciunii Sale, să aducă sprijin şi mângâiere în multiplele suferinţe pe care lumea era sortită să le îndure.
Cât de bine ne mai amintim noi, mica ceată a adepţilor Săi declaraţi, care afirmam că am recunoscut lumina care iradia de la El, de aluziile repetate pe care le făcea în amurgul vieţii Sale pământeşti cu privire la frământările şi calamităţile care aveau să se abată din ce în ce mai mult asupra unei omeniri nerefăcute. Cât de vie este pentru unii dintre noi amintirea unor remarci pline de semnificaţie făcute în faţa pelerinilor şi vizitatorilor care se îmbulzeau la uşa Lui, a doua zi după vesela celebrare închinată încheierii Războiului mondial -- un război care prin ororile pe care le evoca, pierderile pe care le-a cauzat şi complicaţiile la care a dat naştere, era menit să exercite asupra omenirii o influenţă atât de importantă pentru soarta ei. Cu câtă seninătate şi în acelaşi timp autoritate, sublinia El cruda dezamăgire pe care o pregătea omenirii lipsite de remuşcări un Pact, salutat de popoarele şi naţiunile lumii ca o întruchipare a dreptaţii triumfătoare şi un instrument infailibil al unei păci durabile Pace, pace, L-am auzit deseori spunând, proclamă neîncetat gura potentaţilor şi a popoarelor, în timp ce focul nestins al urii încă mai mocneşte în inimile lor. Cât de des şi-a înălţat El glasul -- în timp ce tumultul entuziasmului triumfător mai era la apogeu si cu mult înainte să fi fost resimţite sau exprimate cele mai vagi semne de îndoială -- pentru a declara cu hotărâre că documentul proslăvit ca fiind Carta unei omeniri eliberate conţinea în sine germenii unei decepţii amare care va înrobi şi mai mult omenirea. Şi cât de numeroase sunt acum dovezile care confirmă perspicacitatea judecăţii Sale infailibile!
Zece ani de frământări neîncetate, plini de suferinţe şi având consecinţe incalculabile pentru viitorul civilizaţiei, au adus omenirea la graniţa cu o nenorocire prea cumplită pentru a fi privită în faţă. Este într-adevăr jalnic contrastul dintre manifestările entuziaste şi pline de încredere ale Plenipotenţiarilor de la Versailles şi strigătul de disperare profundă atât al învingătorilor cât şi al învinşilor înălţat acum, în ceasul amarei lor dezamăgiri.
O lume trudită de războiNici forţa pe care au adunat-o făuritorii şi garanţii tratatelor de pace, nici idealurile înalte care au animat iniţial pe autorul Cartei Ligii Naţiunilor nu s-au dovedit a fi un bastion suficient de puternic împotriva forţelor de dezmembrare internă care au atacat neîncetat o structură înălţată cu atâta trudă. Nici dispoziţiile aşa numitului Regulament pe care puterile victorioase au încercat să îl impună, nici mecanismul unei instituţii pe care preşedintele ilustru şi clarvăzător al Americii l-a conceput nu s-au dovedit, nici în teorie, nici în practică, a fi niste instrumente adecvate pentru a asigura integritatea ordinii pe care s-au străduit s-o înfiinţeze. "Beteşugurile de care suferă acum lumea", scria 'Abdu'l-Bahá în ianuarie 1920, "se vor înmulţi; întunericul care o învăluie se va adânci. Balcanul va rămâne nemulţumit. Frământările sale vor creste. Puterile învinse vor continua să se agite. Ele vor folosi toate mijloacele care ar putea să reanime flacăra războiului. Mişcări nou născute şi larg răspândite în lume vor face tot ce le stă în putinţă pentru a asigura succesul planurilor lor. Mişcarea de Stânga va dobândi o mare importanţă. Influenţa ei se va extinde."
De când s-au scris aceste cuvinte, falimentul economic, confuzia politică, perturbări financiare, tulburări religioase şi animozitate rasială par să fi conspirat pentru a spori într-o măsură considerabil greutăţile sub care geme o lume sărăcită şi obosită de război. Efectul cumulativ al acestor crize succesive au urmat una după alta cu o asemenea repeziciune încât chiar temeliile societăţii s-au cutremurat. Indiferent spre ce continent ne-am îndrepta privirea, oricât de îndepărtată ar fi regiunea pe care am cerceta-o, lumea este pretutindeni asaltată de forţe pe care nu le poate nici explica, nici controla.
Europa, considerată până acum leagănul unei civilizaţii mult lăudate, purtătoarea torţei libertăţii şi principala sursă a forţelor industriei şi comerţului mondial, stă înmărmurită şi paralizată în faţa unor răsturnări atât de înfricosătoare. Idealuri preţuite dintotdeauna în sfera politică şi economică a activităţii umane sunt supuse unor grele încercări, pe de o parte sub presiunea forţelor reacţionare şi a unui radicalism tenace şi perfid, pe de alta. Din inima Asiei un vuiet îndepărtat, ameninţător şi insistent vesteşte atacul ferm si violent al unei doctrine care, prin tăgăduirea lui Dumnezeu, a legilor şi principiilor Sale, ameninţă să zdruncine temeliile societăţii umane. Larma unui naţionalism incipient, dublat de recrudescenţa scepticismului şi a necredinţei se adună şi ele lângă adversităţile unui continent care până acum era considerat simbolul unei stabilităţi seculare şi a unei resemnări netulburate. Din Africa cea întunecată se pot discerne tot mai clar primele semne ale unei revolte conştiente şi hotărâte impotriva ţelurilor şi metodelor imperialismului politic şi economic, contribuind şi ea la vicisitudinile crescânde ale unei epoci zbuciumate. America însăşi, care până nu de mult se mândrea cu politica ei tradiţională de distanţare şi cu caracterul de sine stătător al economiei sale, cu invulnerabilitatea instituţiilor sale şi cu semnele evidente ale prosperităţii şi prestigiului ei în creştere, n-a fost în stare să reziste forţelor puternice care au împins-o în vârtejul unui uragan economic care acum ameninţă să submineze bazele propriei ei vieţi îndustriale şi economice. Chiar şi îndepărtata Australie care, datorită distanţei ce o desparte de centrele furtunilor europene, ar fi părut imună în faţa încercărilor şi calamităţilor unui continent suferind, a fost prinsă în vâltoarea de pasiuni şi lupte, fiind incapabilă de a se elibera din mrejele influenţei lor.
Semnele unui haos iminentFără îndoială că niciodată nu au existat răsturnări atât de larg răspândite şi fundamentale, în sferele sociale, economice sau politice ale activităţii umane, ca cele ce au loc acum în diferite părţi ale lumii. Niciodată nu au existat atât de multe şi variate surse de primejdie ca cele ce ameninţă acum structura societăţii. Următoarele cuvinte ale lui Bahá'u'lláh sunt într-adevăr semnificative dacă ne oprim şi reflectăm la starea actuală a unei lumi ce se află într-o ciudată stare de dezordine: "Cât timp va mai stărui lumea în îndărătnicia ei? Cât timp va mai dura nedreptatea? Cât timp va mai domni haosul şi confuzia printre oameni? Cât timp va mai desfigura vrajba chipul societăţii? Vijelia disperării suflă, vai nouă, din toate părţile, iar neînţelegerile ce dezbină şi aduc suferinţă speciei umane cresc pe zi ce trece. Semnele haosului şi ale unor convulsii iminente se disting, pe când ordinea predominantă pare să fie lamentabil de imperfectă."
Influenţa neliniştitoare a peste treizeci de milioane de suflete, ce trăiesc pe continentul european ca minorităţi; imensa armată în continuă creştere a şomerilor, o povară zdrobitoare şi având o influenţă demoralizatoare asupra guvernelor şi popoarelor; cursa primejdioasă si de nestapânit a înarmărilor, care înghite o parte din ce în ce mai mare din avutul unor naţiuni deja sărăcite; demoralizarea gravă de care suferă acum, din ce în ce mai mult, pieţele financiare internaţionale; asaltul laicizării care invadează bastioanele ortodoxiei creştine şi musulmane, considerate până acum invincibile -- toate acestea constituie simptome grave care nu prevestesc nimic bun pentru stabilitatea viitoare a structurii civilizaţiei moderne. Nu e de mirare că unul din gânditorii cei mai de seamă ai Europei, cinstit pentru înţelepciunea şi spiritul său moderat, a fost silit să facă afirmaţia îndrăzneaţă: "Lumea trece prin criza cea mai gravă din istoria civilizaţiei". Iar un altul scrie: "Ne aflăm fie înaintea unei catastrofe mondiale, fie în ajunul apariţiei unei ere măreţe de adevăr şi înţelepciune." Şi adaugă: "În astfel de vremuri au pierit şi se nasc religiile."
Oare nu putem discerne de pe acum, atunci când scrutăm orizontul politic, alinierea acelor forţe care despart din nou continentul european în tabere cu potenţiali combatanţi, gata pentru o confruntare care, spre deosebire de ultimul război, ar putea marca sfârşitul unei epoci, o epocă de o extremă importanţă în istoria evoluţiei umane? Oare suntem noi, custozii privilegiaţi ai unei Credinţe fără seamăn, chemaţi a fi martorii unei schimbări cataclismice la fel de fundamentale din punct de vedere politic şi la fel de salutare din punct de vedere spiritual ca aceea care a precipitat căderea Imperiului Roman în Occident? Nu s-ar putea -- şi fiecare adept vigilent al Credinţei lui Bahá'u'lláh ar trebui să-şi ia timp şi să cugete -- ca din această erupţie mondială să apară forţe de o asemenea energie spirituală încât să ne amintească de splendoarea acelor semne şi minuni care au însoţit instaurarea Credinţei lui Iisus Hristos, ba chiar să le eclipseze ? Oare nu s-ar putea ca din această agonie a unei lumi zdruncinate să răsară o renaştere religioasă de o asemenea amploare şi vigoare încât să chiar întreacă puterea acelor forţe care guvernează lumea şi cu ajutorul cărora religiile din trecut, la intervale fixe şi potrivit unei Înţelepciuni inscrutabile, au reanimat destinul unor vremuri şi popoare în declin? Oare falimentul mult lăudatei civilizaţii materialiste actuale
n-ar putea, prin el însuşi, să îndepărteze buruienile ce acum împiedică desfăşurarea şi înflorirea viitoare a Credinţei lui Dumnezeu care se zbate dintre ele?
Să-L lăsăm pe Bahá'u'lláh Însuşi să ne lumineze calea prin cuvintele Sale, în timp ce noi ne urmăm cursa printre capcanele şi suferinţele acestor vremuri tulburi. Acum mai bine de cincizeci de ani, într-o lume departe de nenorocirile şi încercările care s-au abătut acum asupra ei, din pana Lui ieşeau următoarele cuvinte: "Lumea se află în durerile facerii, iar frământările ei cresc pe zi ce trece. Ea şi-a întors faţa spre necredinţă şi îndărătnicie. Starea în care va ajunge va fi atât de proastă, încât nu e nici nimerit, nici cuvenit s-o dezvăluim de pe acum. Încăpăţânarea ei va dura multă vreme. Iar când ceasul hotărât va suna, va apare dintr-o dată ceea ce va face omenirea să se cutremure din toate mădularele ei. Atunci şi numai atunci Stindardul Divin va fi desfăşurat, iar Privighetoarea Paradisului îşi va înălţa trilurile cântului său."
Neputinţa guvernăriiMult iubiţi prieteni! Omenirea, fie că e privită în lumina conduitei personale a individului, fie a relaţiilor existente între comunităţi organizate sau naţiuni, s-a rătăcit - din păcate - prea mult şi a decăzut într-o prea mare măsură pentru a mai putea fi salvată numai prin strădaniile chiar a celor mai buni dintre conducătorii şi oamenii ei de stat -- oricât de dezinteresate ar fi motivele lor, oricâtă concordanţă ar exista între acţiunile lor, oricât de mare ar fi zelul şi devotamentul lor faţă de cauza ei. Nici un plan pe care calculele celor mai înalte arte a guvernării l-ar putea concepe, nici o doctrină pe care exponenţii cei mai distinsi ai unor teorii economice ar putea spera să o formuleze; nici un principiu pe care cel mai entuziast moralist s-ar să strădui să-l insufle nu pot furniza, în ultimă instanţă, temeliile adecvate pe care să poată fi construit viitorul unei lumi în plină confuzie. Nici un apel la toleranţă reciprocă pe care înţelepţii lumii l-ar putea lansa, oricât de convingător şi insistent, n-ar putea calma patimile lumii şi nu i-ar putea reda vigoarea. Şi nici un plan general pentru o simplă cooperare internaţională organizată, indiferent de sfera de activitate omenească, oricât de ingenios în concepţia sa şi oricât de larg ar fi orizontul lui, n-ar putea reuşi să smulgă din rădăcini cauza răului care a zguduit într-o asemenea măsură echilibrul societătii din zilele noastre. Şi îndrăznesc să spun că nici descoperirea unui mecanism capabil să realizeze unificarea politică şi economică a lumii -- un principiu care a fost din ce în ce mai mult evocat în ultima vreme -- n-ar putea furniza prin el însuşi antidotul împotriva otrăvii care subminează fără încetare vigoarea popoarelor şi naţiunilor organizate. Nimic altceva, putem noi afirma cu încredere, decât acceptarea fără rezerve a Programului Divin enunţat cu atâta simplitate şi forţă de Bahá'u'lláh acum şaizeci de ani, întruchipând în esenţă planul divin hotărât de Dumnezeu pentru unificarea omenirii în vremurile acestea, dublat de încrederea nestrămutată în eficacitatea infailibilă a tuturor prevederilor sale, singurul capabil în cele din urmă, să ţină piept forţelor dezintegrării interne care, dacă nu vor fi controlate, vor continua în mod inexorabil să roadă organele vitale ale unei societăţi deznădăjduite. Spre acest ţel - ţelul unei noi Ordini Mondiale, Divine în originea ei, atotcuprinzătoare prin orizontul ei, echitabilă prin principiile sale, îndrăzneaţă prin trăsăturile ei -- trebuie să se străduiască să se îndrepte o umanitate hărţuită.
A pretinde a fi înţeles toate implicaţiile planului prodigios al lui Bahá'u'lláh pentru solidaritatea umană mondială sau de a fi pătruns semnificaţia sa, ar fi o prezumţie chiar din partea susţinătorilor declaraţi ai Credinţei Sale. Încercarea însăşi de a imagina toate posibilităţile sale, de a aprecia avantajele sale viitoare, de a reprezenta gloria sa, ar fi prematur chiar în actualul stadiu avansat al omenirii.
Principiile călăuzitoare ale Ordinii MondialeTot ce, în mod rezonabil putem îndrăzni să încercăm este de a ne strădui să întrezărim o licărire a Zorilor făgăduite, care, la împlinirea vremurilor, trebuie să alunge întunericul care a cuprins omenirea. Tot ce putem face este să arătăm, în linii mari, ceea ce ne apare nouă a fi principiile călăuzitoare care stau la baza Ordinii Mondiale a lui Bahá'u'lláh - aşa cum au fost enunţate şi dezvoltate de 'Abdu'l-Bahá, Centrul Legământului Său cu întreaga omenire, Interpretul şi Exponentul ales al Cuvântului Său.
Faptul că neliniştea şi suferinţa prin care trece marea masă a omenirii sunt în mare măsură o consecinţă directă a războiului mondial şi se pun pe seama nechibzuinţei şi mărginirii făuritorilor Tratatelor de Pace nu poate fi tăgăduit decât de o minte părtinitoare. Că datoriile financiare contractate în cursul războiului, ca şi povara zdrobitoare a reparaţiilor, impusă celor învinşi, au fost în mare măsură răspunzătoare de proasta distribuire a rezervelor monetare de aur ale lumii şi drept consecinţă a dus la o criză financiară, fenomen care la rândul său a accentuat în mare măsură scăderea nemaipomenită a preţurilor sporind astfel în mod necruţător povara ţărilor sărăcite - toate acestea nu pot fi puse la îndoială de o gândire imparţială. Faptul că datoriile interguvernamentale au impus o obligaţie grea maselor populare europene, au zdruncinat echilibrul bugetelor naţionale, au paralizat industriile naţionale şi au dus la creşterea numărului şomerilor, este de asemeni evident pentru un observator lipsit de prejudecăţi. Spiritul de răzbunare, de suspiciune, de teamă şi rivalitate iscat de război şi pe care prevederile tratatelor de pace l-au perpetuat şi l-au promovat, a avut drept consecinţă o creştere imensă a cursei înarmărilor naţiunilor, care în anul trecut a reprezentat o cheltuială de nu mai puţin de o mie de milioane de lire, fapt care la rândul său a accentuat efectele depresiunii mondiale - toate acestea constituie un adevăr pe care chiar cel mai superficial observator îl va admite cu uşurinţă. Naţionalismul mărginit şi brutal, care s-a accentuat ca urmare a teoriei postbelice a auto-determinării, este în în prim rând responsabil de politica tarifelor ridicate prohibitive, atât de prejudicioase bunului mers al comerţului internaţional şi al mecanismului finanţelor internaţionale -- iată un fapt pe care puţini ar îndrăzni să-l conteste.
Ar fi însă inutil să pretindem că războiul, cu toate pierderile pe care le-a provocat, pasiunile pe care le-a stârnit şi resentimentele pe care le-a lăsat în urmă, ar fi doar el răspunzător de confuzia fără precedent în care sunt cufundate în prezent aproape toate domeniile lumii civilizate. Oare nu este adevărat - iar aceasta este ideea principală asupra căreia doresc să insist - că temeiul fundamental pentru tulburările acestei lumi nu trebuie în principal atribuit consecinţelor unui fenomen, care mai devreme sau mai târziu va fi privit ca o dezorganizare tranzitorie a treburilor unei lumi în perpetuă schimbare, ci mai degrabă eşecului acelora în ale căror mâini se aflau destinele iminente ale popoarelor şi naţiunilor, în adaptarea sistemul instituţiilor economice şi politice la cerinţele imperative ale unei epoci care evoluează în mod rapid? Aceste crize recurente, care zdruncină societatea zilelor noastre, nu se datorează ele în primul rând incapacitaţii deplorabile a conducătorilor recunoscuţi ai lumii de a interpreta în mod just semnele vremii, de a se descotorosi, odată pentru totdeauna, de ideile lor preconcepute şi de crezurile încătuşante şi de a remodela mecanismul guvernelor lor respective potrivit standardelor prevăzute în declaraţia supremă a lui Bahá'u'lláh despre Unitatea Omenirii - trăsătura principală şi caracteristică a Credinţei pe care El a proclamat-o? Căci principiul Unităţii Omenirii, piatra de temelie a domeniului atotcuprinzător al lui Bahá'u'lláh implică, nici mai mult, nici mai puţin, decât punerea în aplicare a planului Său de a unifica lumea - un plan pe care l-am menţionat deja. "În fiecare Dispensaţie," scrie 'Abdu'l-Bahá, "lumina Călăuzirii Divine s-a axat pe o temă centrală... În această Revelaţie minunată, în acest veac slăvit, temelia Credinţei lui Dumnezeu şi trăsătura caracteristică a Legii Sale este constiinţa Unităţii Omenirii."
Cât de vrednice de milă sunt, într-adevăr, eforturile acelor conducători ai instituţiilor omeneşti care, în desconsiderare totală a tendinţelor vremii, se străduiesc să adapteze procesele naţionale, potrivite vremurilor apuse ale naţiunilor autonome, unei epoci care ori va trebui să realizeze unitatea lumii, aşa cum a fost preconizată de Bahá'u'lláh, ori să piară. Într-un ceas atât de critic al istoriei civilizaţiei se cuvine ca liderii tuturor naţiunilor lumii, mari şi mici, din Răsărit sau din Apus, învingătoare sau învinse, să dea ascultare chemării cu glas de trâmbiţă a lui Bahá'u'lláh, şi, pătrunşi de un simţ al solidarităţii mondiale - sine qua non-ul loialităţii faţă de Cauza Lui - să se ridice cu hotărâre şi să îndeplinească în întregime singurul plan vindecător pe care El, Doctorul Divin, l-a prescris unei omeniri în suferinţă. Fie ca ei să se lepede, odată pentru totdeauna, de orice idee preconcepută, de orice prejudecată naţională şi să dea ascultare sfatului sublim al lui 'Abdu'l-Bahá, Exponentul împuternicit al învăţăturilor Sale. Unui înalt demnitar în serviciul guvernului federal al Statelor Unite ale Americii care l-a întrebat care este modul optim de a servi interesele guvernului şi poporului său, 'Abdu'l-Bahá i-a răspuns: "Poţi să-ţi serveşti cel mai bine ţara dacă te străduieşti, în calitatea dumitale de cetăţean al lumii, să contribui ca principiul federalismului - care stă la baza guverării propriei dumitale ţări - să fie în sfârşit aplicat relaţiilor existente acum între popoarele şi naţiunile lumii."
În "Secretul Civilizaţiei Divine" ("Forţele Tainice ale Civilizaţiei"), contribuţia excepţională a lui 'Abdu'l-Bahá la viitoarea reorganizare a lumii, citim următoarele:
"Adevărata civilizaţie îşi va desfăşura stindardul în inima însăşi a lumii ori de cîte ori un anumit număr de suverani aleşi, cu o înaltă concepţie morală - exemple luminoase de devotament şi hotărâre - se vor ridica, spre binele şi fericirea întregii omeniri, cu o voinţă fermă şi o viziune clară, şi vor instaura Cauza Păcii Universale. Ei trebuie să facă din Cauza Păcii obiectul unei consultaţii generale şi să încerce, prin toate mijloacele de care dispun, să înfiinţeze o Uniune a naţiunilor lumii. Ei trebuie să încheie un tratat obligatoriu şi să pună bazele unui pact ale cărui clauze să fie clare, inviolabile şi bine definite. Ei trebuie să-l proclame în faţa întregii lumi şi să obţină sancţionarea lui din partea întregii rase umane. Această acţiune nobilă şi supremă - adevărata sursă a păcii şi a bunăstării lumii - ar trebui să fie considerată sacră de toţi locuitorii pământului. Toate forţele omenirii ar trebui mobilizate pentru a asigura stabilitatea şi permanenţa acestui Legământ Suprem. În acest Pact atotcuprinzător limitele şi graniţele fiecărei naţiuni ar trebuie să fie fixate limpede, principiile care stau la baza relaţiilor dintre guverne să fie bine definite, iar tratatele şi obligaţiile internaţionale să fie stabilite în mod precis. De asemeni, ar trebui limitat în mod strict volumul înarmărilor fiecărui guvern, căci dacă vor fi îngăduite pregătiri de război şi o sporire a forţelor militare a vreunei naţiuni, acest lucru va trezi suspiciunea altor naţiuni. Principiul fundamental al acestui Pact solemn ar trebui fixat în aşa fel încât dacă mai târziu un guvern ar viola oricare din clauzele sale, toate guvernele pământului ar trebui să se ridice pentru a-l sili la o capitulare fără condiţii, ba mai mult, întreaga specie umană ar trebui să ia hotărârea de a distruge acel guvern prin toate mijloacele de care dispune. Dacă acest leac suprem va fi aplicat trupului bolnav al omenirii, ea se va vindeca în mod sigur de toate suferinţele şi va rămâne în veci de veci la adăpost de orice pericol."
"Sunt unii," a mai adăugat El, "care, neţinând seama de puterea latentă a strădaniilor umane, consideră că acest lucru ar fi total inaplicabil, că ar depăşi chiar limita eforturilor umane maxime. Si totuşi, nu este cazul acesta. Dimpotrivă, mulţumită harului infailibil al lui Dumnezeu, bunătăţii iubitoare a aleşilor Săi, strădaniilor fără pereche a unor suflete înţelepte şi capabile, precum şi gândirii şi ideilor conducătorilor incomparabili ai acestei epoci, nimic nu trebuie socotit imposibil de atins. Este nevoie de strădanie, permanentă şi neobosită strădanie. Nimic altceva decât o hotărâre neînfrântă poate realiza acest lucru. Multe idealuri care în vremi trecute erau considerate himere au devenit în zilele noastre realităţi uşor practicabile. De ce ar fi privită această Cauză nobilă şi măreată - luceafărul de pe firmamentul civilizaţiei adevărate şi cauza slăvii, a progresului, a bunăstării şi a succesului întregii umanităţi - ca fiind imposibil de realizat? Fără indoială că va veni ziua când lumina ei răpitoare îşi va revărsa razele asupra tuturor oamenilor."
Cele Şapte Făclii ale UnităţiiÎntr-una din Tabletele Sale, explicând mai mult nobila Sa temă, 'Abdu'l-Bahá revelează următoarele:
"În cicluri apuse, deşi armonia era instaurată, deoarece încă nu existau mijloacele necesare, unitatea omenirii întregi n-a putut fi realizată. Continentele erau separate unele de celelalte, ba chiar între popoarele aceluiaşi continent asocierile şi schimbul de idei era aproape imposibil. Prin urmare relaţiile, înţelegerea şi unitatea între toate popoarele şi neamurile pământului erau imposibil de realizat. În zilele noastre, însă, mijloacele de comunicare s-au înmulţit, iar cele cinci continente ale pământului s-au contopit, devenind virtual un singur continent... La fel şi toţi membrii familiei umane, fie popoare sau guverne, oraşe sau sate, au devenit din ce în ce mai interdependente. Pentru nici unul dintre aceştia autarhia nu mai este posibilă deoarece relaţiile politice unesc toate popoarele şi naţiunile, iar legăturile din domeniul comerţului şi al industriei, al agriculturii şi educaţiei se întăresc pe zi ce trece. De aceea unitatea întregii omeniri poate fi înfăptuită în această zi. Cu adevărat vă spun, aceasta este numai una din minunile acestei epoci minunate, a acestui veac slăvit. De un astfel de miracol vremurile trecute au fost private, căci acest veac - veacul luminii - a fost înzestrat cu o slavă, o putere şi o strălucire unică şi fără precedent. Aşa se explică apariţia extraordinară, în fiecare zi, a unei noi minuni. Iar în cele din urmă se va vedea ce strălucire vor aduce făcliile sale în mijlocul oamenilor.
Priviţi cum zorile luminii sale se arată la orizontul întunecat al lumii. Prima făclie este unitatea în domeniul politic, ale cărei licăriri incipiente pot fi întrezărite de pe acum. A doua făclie este unitatea de gândire în acţiunile mondiale ai căror martori vom fi peste scurt timp. A treia făclie este unitatea în libertate care va surveni în mod sigur. A patra făclie este unitatea în religie, care este piatra unghiulară a temeliei însăşi, şi care, prin puterea lui Dumnezeu, va fi revelată în toată splendoarea ei. A cincea făclie este unitatea naţiunilor, o unitate care va fi instaurată ferm în acest secol, astfel încât toţi oamenii, aparţinând tuturor popoarelor din lume, se vor considera cetăţeni ai unei singure patrii comune. A şasea făclie este unitatea raselor, care va face din toţi locuitorii pământului popoare şi neamuri de o singură rasă. A şaptea făclie este unitatea limbii, cu alte cuvinte, alegerea unei limbi universale care va fi predată tuturor popoarelor pentru a se putea înţelege între ele. Toate acestea se vor întâmpla negreşit căci pentru realizarea lor vor avea sprijinul şi ajutorul puterii Împărăţiei lui Dumnezeu."
Un Suprastat mondialCu mai bine de şaizeci de ani în urmă, în Tableta Sa către regina Victoria, adresându-se "adunării cârmuitorilor pământului", Bahá'u'lláh revela următoarele:
"Sfătuiţi-vă între voi şi aveţi grijă să faceţi numai ce este spre binele omenirii şi îi îmbunătăţeşte soarta....Priviţi lumea ca pe un corp omenesc, care deşi întreg şi desăvârşit atunci când a fost creat, a avut de îndurat - din felurite cauze - calamităţi şi boli cumplite. El n-a cunoscut nici o clipă de răgaz, dimpotrivă, răul a sporit pentru că a fost supus tratamentului unor doctori nepricepuţi care au dat frâu liber unor dorinţe personale şi au comis greşeli grave. Şi dacă o dată s-a întâmplat ca, datorită unui medic priceput, un membru al acestui trup să fi fost vindecat, restul rămânea la fel de bolnav ca şi până atunci. Iată ce vă face cunoscut Cel Atotştiutor, Cel Atotînţelept... Ceea ce Domnul a prescris ca leac suprem şi ca instrumentul cel mai puternic pentru tămăduirea lumii întregi este unirea tuturor popoarelor sale într-o Cauză universală şi o Credinţă comună. Acest lucru nu poate fi înfăptuit decât prin puterea unui Tămăduitor priceput, atotputernic şi inspirat. Iată adevărul adevărat, toate celelalte sunt eroare."
Într-un alt pasaj, Bahá'u'lláh adaugă următoarele cuvinte:
"Vedem cum pe an ce trece, cheltuielile voastre sunt mai mari, iar povara lor o aruncaţi în spinarea supuşilor voştri; aceasta este o gravă nedreptate. Temeţi-vă de lacrimile şi suspinele acestui Nedreptăţit şi nu va împovăraţi popoarele cu mai mult decât pot ele îndura... Faceţi pace între voi, ca să nu mai aveţi nevoie de armament, afară doar pentru a vă apăra teritoriile şi domeniile. Fiţi uniţi, o voi conducători ai lumii, căci astfel va fi potolită furtuna vrajbei dintre voi, iar popoarele voastre îşi vor găsi liniştea. Dacă vreunul din voi va ridica armele împotriva altuia, porniţi cu toţii împotriva lui, căci aceasta n-ar fi altceva decât dreptate adevărată."
Ce altceva ar putea însemna aceste cuvinte importante decât o indicaţie că limitarea inevitabilă a unei suveranităţi naţionale absolute constituie o condiţie preliminară indispensabilă pentru formarea viitoarei Federaţii a tuturor naţiunilor lumii? Trebuie creată o anumită formă a unui suprastat, în favoarea căruia toate naţiunile lumii să cedeze, de bună voie, orice pretenţie de a duce un război, anumite drepturi de a impune taxe şi orice drept de înarmare în afară de armele necesare pentru menţinerea ordinii interne, în cadrul respectivelor lor domenii. Un astfel de stat va trebui să includă în orbita sa un organ executiv internaţional, adecvat pentru a exercita o autoritate supremă şi incontestabilă asupra oricărui membru recalcitrant al Federaţiei; un parlament mondial, ai cărui membrii să fie aleşi de popoarele fiecărei ţări şi a căror alegere să fie confirmată de guvernele respective; şi un tribunal suprem a cărui sentinţe să aibă putere de lege chiar şi în acele cazuri în care părţile în chestiune n-au consimţit de bună voie să supună cazul lor judecăţii sale. O comunitate mondială în care toate barierele economice vor fi fost pentru totdeauna abolite şi interdependenţa dintre muncă şi capital în mod clar recunoscută; în care zarva stârnită de fanatismul şi luptele religioase a fost pe veci potolită; în care flacăra animozităţii rasiale a fost definitiv stinsă; în care un singur cod juridic internaţional - rezultatul unei judecăţi bine cumpănite a reprezentanţilor federaţi ai lumii - va fi sancţionat prin intervenţia imediată şi coercitivă a forţelor combinate ale unităţilor federale; şi, în sfârsit, o comunitate mondială în care furia naţionalismului militant şi capricios se va fi transformat într-o conştiinţă permanentă a calităţii de cetăţeni ai lumii -- astfel se prezintă, în linii mari, Ordinea anticipată de Bahá'u'lláh, o Ordine care va fi privită ca fructul cel mai nobil al unei epoci în curs de maturizare.
"Tabernacolul Unităţii", proclamă Bahá'u'lláh în mesajul Său, adresat întregii omeniri, "a fost înălţat; nu vă consideraţi unii pe alţii străini... sunteţi cu toţii roadele unui singur pom şi frunzele unei singure ramuri... Lumea este o singură ţară, iar oamenii sunt cetăţenii ei... Să nu se mândrească un om pentru că îşi iubeste ţara, ci mai degrabă să se mândrească pentru că iubeşte omenirea."
Unitate în diversitateNu trebuie să existe nici o îndoială asupra ţelului care animă Legea mondială a lui Bahá'u'lláh. Departe de a urmări răsturnarea temeliilor existente ale societăţii, ea încearcă să-i lărgească baza, să-i remodeleze instituţiile încât să corespundă nevoilor unei lumi în permanentă schimbare. Ea nu poate intra în conflict cu nici o îndatorire legitimă şi nici nu poate submina vreo obligaţie esenţială. Scopul ei nu este nici să stingă flacăra unui patriotism sănătos şi inteligent în inimile oamenilor şi nici să desfiinţeze sistemul autonomiei naţionale atât de important pentru evitarea neajunsurilor unei centralizări excesive. Ea nu ignoră şi nici nu încearcă să suprime diversitatea de origini etnice, climă, istorie, limbă şi tradiţie, gândire şi obiceiuri care diferenţiază popoarele şi naţiunile lumii. Ea apelează la un devotament mai larg, la o aspiraţie mai cuprinzătoare decât oricare alta care a animat vreodată neamul omenesc. Ea insistă asupra necesităţii de a subordona impulsurile şi interesele nationale cerinţelor imperioase ale unei lumi unificate. Ea respinge o centralizare excesivă, pe de-o parte şi dezaprobă, pe de altă parte, orice încercare de uniformizare. Cuvintele sale de ordine sunt unitate în diversitate, aşa cum 'Abdu'l-Bahá Însuşi explică:
"Gândiţi-vă la florile unei grădini. Deşi se deosebesc prin soi, culoare, formă, aspect, fiind împrospătate de apele aceluiaşi izvor, înviorate de adierea aceleaşi brize, reanimate de razele aceluiaşi soare, varietatea lor le sporeşte farmecul şi le face şi mai frumoase. Cât de puţin plăcut pentru ochi ar fi dacă toate florile şi plantele, frunzele şi bobocii, fructele, ramurile şi copacii grădinii ar avea toate aceeaşi culoare şi formă! Diversitatea nuanţelor, a formelor şi aspectului îmbogăţesc şi împodobesc grădina şi sporesc efectul pe care-l produce. La fel, atunci când diferitele nuanţe ale gândirii, temperamentului şi caracterului vor fi reunite sub puterea şi influenţa aceluiaşi factor central, frumuseţea şi gloria perfecţiunii umane va fi dezvăluită şi manifestată. Numai puterea divină a Cuvântului lui Dumnezeu care guvernează şi transcende realitatea lucrurilor este capabilă să armonizeze gândurile, sentimentele, ideile şi convingerile divergente ale copiilor oamenilor".
Chemarea lui Bahá'u'lláh se îndreaptă, în primul rând, împotriva oricărei forme de provincialism, a oricărei închistări şi prejudecăţi. Dacă idealuri îndelung menţinute şi instituţii seculare, dacă anumite postulate sociale şi formule religioase au încetat să promoveze binele omenirii în general, dacă nu mai corespund nevoilor unei umanităţi în continuă evoluţie, ele trebuie să fie măturate şi surghiunite in depozitul de vechituri al doctrinelor perimate şi uitate. De ce într-o lume supusă legii imuabile a transformării şi descompunerii, ar fi acestea scutite de deteriorarea sortită oricărei instituţii omeneşti? Căci normele legale, teoriile politice şi economice au doar menirea de a salvgarda interesele umanităţii ca un tot, şi nu umanitatea este aceea care trebuie să fie răstignită pentru păstrarea integrităţii unei anumite legi sau doctrine.
Principiul UnitătiiSă ne ferim de interpretări greşite. Principiul Unităţii Omenirii - pivotul în jurul căruia rotesc toate învăţăturile lui Bahá'u'lláh - nu este simpla manifestare a unui sentimentalism ignorant sau expresia unor vagi speranţe evlavioase. Chemarea sa nu trebuie identificată doar cu reînvierea spiritului de frăţie şi bunăvoinţă dintre oameni şi nici nu urmăreşte numai stimularea unei cooperări armonioase între diferiţi indivizi şi naţiuni. Implicaţiile sale sunt mai adânci, revendicările mai mari decât cele pe care profeţii din trecut au fost autorizaţi să le enunţe. Mesajul său nu se adresează numai individului, el se referă, înainte de toate, la natura acelor relaţii care sunt esenţiale pentru a uni toate statele şi naţiunile lumii ca membrii unei singure familii umane. El nu constituie numai enunţarea unui ideal, ci este în mod inseparabil asociat cu o instituţie adecvată pentru a întruchipa adevărul său, pentru a demonstra validitatea sa şi a perpetua influenţa sa. El implică o schimbare organică în structura societăţii actuale, o schimbare cum n-a mai fost cunoscută în lume până acum. El constituie o provocare îndrăzneaţă şi universală adresată lozincilor depăşite ale crezurilor naţionale care şi-au trăit traiul şi care, pe măsură ce evenimentele îşi urmează cursul lor normal - aşa cum au fost hotărâte şi făurite de providenţă - trebuie să cedeze locul unei noi Evanghelii, fundamental diferite şi infinit superioare concepţiilor pe care lumea le-a construit până acum. Acest mesaj preconizează nu mai puţin decât reconstruirea şi demilitarizarea întregii lumi civilizate - o lume unificată organic în toate aspectele esenţiale ale vieţii sale: sistemul său politic, aspiraţiile sale spirituale, comerţul şi finanţele sale, forma de scriere şi limba sa - şi care să fie totuşi infinit de diversă în caracteristicile naţionale ale unităţilor ei federale.
El reprezintă desăvârşirea evoluţiei umane - o evoluţie care la originea ei începe prin apariţia vieţii de familie, ajunge, în dezvoltarea ei ulterioară, să realizeze solidaritatea tribală, care la rândul ei a dus la formarea de oraşe-state, iar acestea, extinzându-se, s-au transformat în instituţia naţiunilor independente şi suverane.
Principiul Unităţii Omenirii, aşa cum a fost proclamat de Bahá'u'lláh, include, nici mai mult, nici mai puţin, afirmaţia solemnă că atingerea stadiului final al acestei evoluţii uimitoare nu este numai necesară, ci chiar inevitabilă, că realizarea sa se apropie cu repeziciune şi că nimic în afara puterii născute din Dumnezeu nu va reuşi s-o instaureze.
Primele exprimări ale acestei concepţii minunate sunt eforturile conştiente şi începuturile modeste făcute de pe acum de partizanii declaraţi ai Credinţei lui Bahá'u'lláh, care, conştienţi de caracterul sublim al misiunii lor şi iniţiaţi în principiile nobile ale Administraţiei Sale, croiesc calea pentru instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ. Ea se manifestă şi indirect prin răspândirea treptată a spiritului solidarităţii mondiale care se iveşte spontan din confuzia unei societăţi dezorganizate.
Ar fi încurajator să urmărim istoria creşterii şi dezvoltării acestei concepţii înalte care trebuie să atragă tot mai mult atenţia acelor custozi responsabili ai destinelor popoarelor şi naţiunilor. Pentru statele şi principatele care abia au apărut din tulburarea iscată de marile răsturnări napoleoniene şi a căror preocupare principală era, fie să-şi recâştige dreptul la o existenţă independentă, fie să realizeze unitatea naţională, concepţia solidarităţii mondiale părea nu numai ceva îndepărtat, ci de-a dreptul de neconceput. Numai după ce forţele naţionaliste au reuşit să zdruncine din temelii Sfânta Alianţă, care încercase să înfrâneze puterea lor în creştere, posibilitatea unei ordini mondiale, care să depăşească prin raza ei de acţiune instituţiile politice pe care aceste naţiuni le stabiliseră, a putut fi luată in mod serios în considerare. Numai după războiul mondial aceşti exponenţi ai unui naţionalism arogant au început să privească o asemenea ordine ca ţelul unei doctrine periculoase care tinde să submineze acea loialitate esenţială de care depinde existenţa în continuare a vieţii lor naţionale. Cu o vigoare care amintea de energia cu care membrii Sfintei Alianţe au încercat să înabuşe spiritul crescând al naţionalismului printre popoarele eliberate de jugul napoleonian, aceşti campioni ai unei suveranităţi naţionale absolute au activat, la rândul lor, şi continuă să activeze pentru a discredita principiile de care va depinde în cele din urma chiar propria lor salvare.
Opoziţia aprigă cu care a fost întâmpinat planul nereuşit al Protocolului de la Geneva, batjocura cu care a fost primită propunerea ulterioară de a constitui Statele Unite ale Europei precum şi eşecul planului general pentru uniunea economică a Europei pot părea înfrângeri ale eforturilor pe care o mână de oameni vizionar se străduiesc să le facă pentru a realiza acest nobil ideal. Şi totusi, nu suntem noi oare îndreptăţiţi să tragem noi nădejdi atunci când vedem că asemenea propuneri sunt luate în considerare, nu este aceasta o dovadă că ele progresează încet, dar sigur în minţile şi inimile oamenilor? Când vedem tentativele organizate care se fac pentru a discredita o concepţie atât de nobilă, nu asistăm noi oare la repetarea, pe o scară mai mare, la luptele acerbe şi la controversele aprige care au precedat naşterea şi au contribuit la reconstruirea naţiunilor unificate ale Occidentului?
Federaţia OmeniriiSă luăm un singur exemplu. Cât de încrezătoare erau afirmaţiile făcute în zilele care au precedat unificarea statelor din continentul nord-american privitoare la barierele insurmontabile care stăteau în calea unei federalizări finale! Nu se afirma oare pretutindeni şi cu emfază că interesele contrarii, neîncrederea reciprocă, deosebirile în ce priveşte guvernarea şi obiceiurile care divizau statele erau de aşa natură încât nici o forţă laică sau spirituală nu va putea spera să le armonizeze sau să le stăpânească vreodată? Şi cât de diferite erau condiţiile de acum o sută şi cincizeci de ani de cele care caracterizează societatea din zilele noastre! N-ar fi desigur o exagerare dacă am spune că absenţa acelor mijloace pe care progresul stiinţific modern le-a pus acum la dispoziţia umanităţii a făcut din problema sudării statelor americane într-o singură federaţie - chiar dacă aveau anumite tradiţii comune -o sarcină infinit mai complexă decât aceea cu care se confruntă o umanitate divizată în eforturile sale de a realiza unificarea întregii omeniri.
Cine ştie dacă pentru traducerea în fapt a unei concepţii atât de sublime nu va fi necesar ca omenirea să îndure o suferinţă mai intensă decât toate celelalte pe care le-a cunoscut în trecut? Oare ar fi putut altceva decât un foc atât de mistuitor cum a fost războiul civil cu toate vicisitudinile şi violenţa sa -- un război care aproape a dezmembrat marea Republică americană – să lege laolaltă statele, nu numai într-o Uniune de unităţi independente, ci într-o naţiune, în ciuda tuturor diferenţelor etnice care caracterizează părţile ei componente? Ca o revoluţie atât de fundamentală care presupune schimbări atât de uriaşe în structura societăţii să fie înfăptuită prin procesele obisnuite ale diplomaţiei sau prin educaţie este foarte puţin probabil. Trebuie doar să ne întoarcem privirea spre istoria sângeroasă a omenirii pentru ca să înţelegem că nimic altceva decât o intensă agonie, fizică şi spirituală, a putut precipita acele schimbări epocale care constituie marile pietre de hotar din istoria civilizaţiei umane.
Proba FoculuiOricât de mari şi importante au fost schimbările din trecut, ele nu apar, atunci când sunt privite în perspectiva lor justă, decât ca ajustări de ordin secundar, ca un preludiu la acea transformare - fără paralelă în ce priveşte maiestatea şi sfera ei de acţiune - prin care trebuie să treacă omenirea în această epocă. Că numai forţele unei catastrofe mondiale pot precipita apariţia unei astfel de faze noi în gândirea umană devine, vai nouă, din ce în ce mai evident. Că nimic altceva decât focul unei încercări crunte, de o intensitate fără precedent, nu poate contopi şi suda entităţile discordante care constituie elementele civilizaţiei actuale astfel încât să devină părţi integrante ale Federaţiei mondiale a viitorului, este un adevăr pe care evenimentele viitoare îl vor demonstra din ce în ce mai mult.
În pasajele finale din Cuvinte Tainice, glasul profetic al lui Bahá'u'lláh avertizând "popoarele lumii” că “o calamitate neprevăzută îi urmăreşte şi că îi asteaptă o pedeapsă cumplită", aruncă o lumină sinistră asupra soartei imediate a unei umanităţi în suferinţă. Numai flăcările unei ordalii, din care omenirea va ieşi purificată şi pregătită, va reuşi să sădească acel simţ al răspunderii pe care conducătorii unor vremuri noi vor trebui să şi-o asume.
Trebuie din nou să vă atrag atenţia asupra cuvintelor rău-prevestitoare ale lui Bahá'u'lláh, pe care le-am mai citat: "Şi când va veni ceasul hotărât, va apare dintr-o dată ceva care va face mădularele lumii să se cutremure."
Nu ne-a asigurat 'Abdu'l-Bahá Însuşi, într-un limbaj neechivoc că "un al doilea război va izbucni, mai cumplit decât cel precedent."?
De desăvârşirea acestei întreprinderi colosale, nespus de glorioase -- o întreprindere care a dat peste cap resursele instituţiei statului roman şi pe care eforturile disperate ale lui Napoleon n-a reuşit s-o traducă în fapt -- va depinde realizarea în ultimă instanţă a acelui mileniu cântat de poeţii din toate vremurile şi pe care l-au visat cei vizionari. De ea va depinde împlinirea profeţiilor făcute de prorocii din trecut şi anume că săbiile se vor preschimba în fiare de plug, iar mielul şi leul vor sta laolaltă. Numai ea poate deschide calea spre Împărăţia Tatălui Ceresc, asa cum a fost anticipată de Credinţa lui Iisus Hristos. Numai ea poate pune bazele Noii Ordini Mondiale prevăzută de Bahá'u'lláh, o ordine mondială care va reflecta, chiar dacă abia perceptibil, în plan pământesc, splendorile inefabile ale Împărăţiei 'Abhá.
Încă un cuvânt în concluzie. Proclamarea Unităţii Omenirii -- piatra de temelie a suveranităţii atotcuprinzătoare a lui Bahá'u'lláh -- nu poate fi în nici un caz comparată cu exprimarea acelor speranţe deşarte proferate în trecut. Nu este un simplu apel pe care l-a lansat singur şi fără ajutorul nimănui, sfidând opoziţia implacabilă şi unită a doi dintre cei mai puternici despoţi din vremea Lui -- în timp ce El Însuşi era un surghiunit şi un prizonier în mâinile lor. Această proclamaţie implică, în acelaşi timp, un avertisment şi o făgăduială - un avertisment că ea constituie singurul mijloc pentru salvarea unei omeniri în mare suferinţă, o făgăduială că realizarea ei este iminentă.
Lansată într-o vreme când posibilităţile ei încă n-au fost luate în considerare în mod serios în nici o parte a lumii, această proclamaţie a ajuns în sfârşit - în baza puterii divine pe care Spiritul lui Bahá'u'lláh i l-a insuflat - să fie privită de un număr din ce în ce mai mare de oameni inteligenţi nu numai ca o posibilitate viitoare, ci ca rezultatul inevitabil al forţelor care acţionează acum în lume.
Purtătorul de Cuvânt al lui DumnezeuDesigur că lumea, comprimată şi transformată într-un singur organism, extrem de complex, prin progresul extraordinar realizat în domeniul ştiinţelor naturii, datorită extinderii mondiale a comerţului şi industriei şi zbătându-se, sub presiunea forţelor economice mondiale, în mijlocul capcanelor unei civilizaţii materialiste, are o nevoie stringentă de reconfirmarea acelui Adevăr care stă la temelia tuturor Revelaţiilor din trecut, într-un limbaj adaptat necesităţilor ei fundamentale. Şi care alt glas decât acela al lui Bahá'u'lláh - Purtătorul de Cuvânt al lui Dumnezeu pentru această epocă - este capabil să producă o transformare atât de radicală ca aceea pe care a înfăptuit-o deja în inimile acelor bărbaţi şi femei - atât de feluriţi şi aparent ireconciliabili, care constituie corpul aderenţilor Săi declaraţi în lumea întreagă?
Faptul că o asemenea concepţie grandioasă înmugureşte trainic în minţile oamenilor, că glasurile se ridică pentru a o susţine, că trăsăturile ei dominante trebuie să se cristalizeze cu forţă în conştiinţa celor care deţin autoritatea în lume, puţini se pot îndoi de aceasta. Că începuturile sale modeste s-au concretizat de pe acum în Administraţia mondială de care sunt legaţi aderenţii Credinţei lui Bahá'u'lláh, este o realitate pe care numai cei cu inimi întinate de prejudecăţi nu ar putea să îl recunoască.
Datoria noastră supremă, mult iubiţi colaboratori, este de a continua, cu o viziune limpede şi un zel neabătut, să contribuim la înălţarea finală a edificiului ale cărui temelii Bahá'u'lláh le-a pus în inimile noastre, să tragem nădejde şi să dobândim tărie, într-o măsură tot mai mare, din tendinţa generală a evenimentelor recente, oricât de întunecate ar fi efectele lor imediate şi să ne rugăm cu o fervoare neprecupeţită ca El să grăbească apropierea realizării acelei Viziuni Minunate care constituie cea mai strălucitoare emanaţie a Minţii Sale, fructul cel mai frumos al celei mai frumoase civilizaţii pe care a cunoscut-o vreodată lumea.
Oare aniversarea a o sută de ani de la Declaraţia Credinţei lui Bahá'u'lláh, n-ar putea ea marca inaugurarea unei ere atât de vaste în istoria umanităţii?
Fratele vostru sincerCătre cei iubiţi de Dumnezeu şi slujitoarele Celui Milostiv din Statele Unite şi Canada
Prieteni şi coapărători ai Credinţei lui Bahá'u'lláh:
Oricât de semnificative au fost schimbările pe care le-a suferit în ultima vreme o omenire care se deşteaptă în pripă, în această fază de tranziţie a istoriei ei schimbătoare, consolidarea continuă a instituţiilor pe care administratorii Credinţei lui Bahá'u'lláh se străduiesc să le instaureze în fiecare ţară, nu poate să nu apară la fel de importantă chiar în ochii acelora care nu cunosc îndeaproape greutăţile pe care a trebuit să le biruie şi nici nu ştiu ce modeste erau resursele de care dispuneau.
Faptul că o Credinţă, care cu zece ani în urmă a fost profund zguduită de pierderea neaşteptată a unui Dascăl incomparabil, şi-a menţinut unitatea în ciuda unor obstacole uriaşe, că a putut rezista atacurilor răuvoitoare ale duşmanilor săi, că i-a redus la tăcere pe calomniatori, a lărgit baza administraţiei sale întinse şi a înălţat pe această bază instituţii care simbolizează idealurile sale de adoraţie şi slujire, ar trebui să constituie o dovadă suficientă a puterii invincibile cu care Atotputernicul a binevoit să o investească de la bun început.
Că o Cauză, asociată cu numele lui Bahá'u'lláh, care se hrăneşte din izvoarele ascunse ale puterii divine, nu poate fi înlocuită de nici o forţă a vreunei personalităţi omenesti, oricât de strălucită ar fi ea; că nu are altă bază decât Sursa mistică cu care nu se poate compara nici un avantaj lumesc, fie el avuţie, faimă sau ştiinţă; că se propagă pe căi misterioase, în totală contradicţie cu normele acceptate de oameni în general - toate acestea, dacă nu sunt de pe acum evidente, vor deveni din ce în ce mai vădite pe măsură ce înaintează spre noi victorii în lupta sa pentru regenerarea spirituală a omenirii.
Într-adevăr, cum ar fi reuşit ea, care n-a fost ajutată niciodată nici de sfaturile, nici de resursele înţelepţilor, ale bogaţilor sau ale celor învăţaţi din patria ei, să sfărâme lanţurile care au apăsat-o chiar din ceasul în care s-a născut şi cum ar fi putut să se înalţe neatinsă din mijlocul furtunilor care i-au zguduit copilăria, dacă suflul său înviorător n-ar fi fost animat de acel spirit născut din Dumnezeu de care depinde, in cele din urmă, orice fel de succes, indiferent unde şi pe ce cale se tinde spre el?
Nu este necesar să reamintesc, nici în linii mari, amănuntele dramatice ale tragediei înfiorătoare care a marcat durerile naşterii prea-iubitei noastre Credinţe, într-o ţară binecunoscută pentru fanatismul său nestăpânit, pentru ignoranţa sa crasă şi cruzimea sa neînfrântă. Şi nu e nici nevoie să insist asupra eroismului, a curajului sublim al acelora care i-au sfidat pe torţionarii cruzi ai acestei rase, sau să subliniez numărul mare sau puritatea vieţii celor ce au murit de bună voie pentru ca astfel Cauza lor să trăiască şi să prospere. De-asemeni nu e necesar să mă opresc asupra indignării pe care aceste atrocităţi le-au suscitat şi nici asupra sentimentelor de admiraţie neprecupeţită pe care le-au trezit în inimile a nenumăraţi bărbaţi şi femei din regiuni îndepărtate de scena acestor cruzimi de nedescris. Ajunge să spunem că acestor eroi din ţara natală a lui Bahá'u'lláh le-a fost acordată favoarea nepreţuită de a pecetlui prin sângele lor primele victorii ale Credinţei lor preaiubite şi de a croi calea pentru apropiata ei biruinţă. În sângele nenumăraţilor martiri ai Persiei se afla sămânţa Administraţiei de origine Divină, care deşi transplantată din solul ei nativ, încolţeşte acum, sub ingrijirea voastră plină de dragoste, pentru a da naştere unei noi ordini, menită să cuprindă întreaga omenire.
Contribuţia Americii la CauzăDeşi realizările pionerilor din epoca eroică a Cauzei în Persia au fost mari, iar serviciile pe care acestia i le-au adus de neuitat, nu mai puţin meritorie este contribuţia pe care descendenţii lor spirituali, credincioşii din America -- ziditorii structurii organice a Cauzei -- o aduc acum, în această perioadă grea a istoriei sale, pentru înfăptuirea unui Plan care va deschide calea epocii de aur a Cauzei. Îndrăznesc să spun că puţini sau poate nici unul dintre cei ce au privilegiul de a fi făuritorii sau custozii constituţiei Credinţei lui Bahá'u'lláh îşi dau seama cât de puţin de rolul preponderent pe care continentul nord-american îl va juca în orientarea viitoare a Cauzei lor mondiale atotcuprinzătoare. Şi, după cât se pare, nu este mare nici numărul acelora care sunt în suficientă masură conştienţi de influenţa hotărâtoare pe care o exercită de pe acum asupra conducerii şi organizării treburilor sale.
"Continentul american", scria 'Abdu'l-Bahá în februarie 1917, "este în ochii unicului Dumnezeu adevărat ţara în care va fi revelată splendoarea luminii Sale, în care tainele Credinţei Sale vor fi dezvăluite, în care vor sălăşlui cei drepţi şi unde se vor aduna oamenii liberi."
Faptul că apărătorii Cauzei lui Bahá'u'lláh din Statele Unite şi din Canada demonstrează din ce în ce mai mult adevărul acestei afirmaţii solemne este evident chiar pentru un observator ocazional al multiplelor servicii pe care le aduc, atât pe cale individuală, cât şi prin strădaniile lor comune. Manifestările de loialitate spontană care a caracterizat răspunsul lor la dorinţa exprimată de Dascălul lor răposat; generozitatea cu care s-au ridicat, nu o dată pentru a da o mână de ajutor fraţilor lor nevoiasi şi hărţuiţi din Persia; tăria cu care au ţinut piept atacurilor neruşinate pe care duşmanii neînduplecaţi dinăuntru şi dinafară le-au lansat din ce în ce mai des împotriva lor; exemplul pe care corpul reprezentanţilor lor naţionali l-au dat adunărilor-surori în elaborarea instrumentelor esenţiale pentru îndeplinirea eficace a îndatoririlor lor colective; intervenţia lor, încununată de succes, în favoarea colaboratorilor lor persecutaţi din Rusia; sprijinul moral dat condiscipolilor lor din Egipt într-un stadiu foarte critic în lupta lor pentru eliberarea din cătuşele ortodoxiei islamice; serviciile istorice aduse de acei pionieri curajoşi care, fideli chemării lansate de 'Abdu'l-Bahá, şi-au părăsit căminele pentru a înfige în colţurile cele mai îndepărtate ale globului steagul Credinţei Sale şi în sfârşit, măreţia abnegaţiei lor, care a culminat în terminarea suprastructurii Mashriqu'l-Adhkár-ului. Fiecare dintre acestea constituie o dovadă elocventă a caracterului de nebiruit al credinţei pe care Bahá'u'lláh a sădit-o în inimile lor.
Cine, contemplând un spectacol atât de extraordinar de slujire, s-ar putea îndoi de faptul că aceşti împuterniciţi ai harului mântuitor al lui Dumnezeu au păstrat întreagă şi intactă moştenirea nepreţuită ce le-a fost încredinţată? Nu s-ar putea oare spune că ei s-au apropiat - pe căi pe care numai istoricii din viitor le vor putea indica - de acele norme înalte care caracterizează faptele glorioase nemuritoare ale celor care i-au precedat?
Nu pe baza resurselor materiale de care membrii acestei tinere comunităţi pot acum dispune; nu pe baza puterii numerice a susţinătorilor ei actuali şi nici pe baza unor avantaje tangibile directe pe care adepţii săi devotaţi le pot acorda de pe acum mulţimii celor nevoiaşi şi obidiţi dintre compatrioţii lor, pot fi judecate potenţialităţile ei sau determinată valoarea ei. Nicăieri altundeva decât în puritatea preceptelor ei, în normele ei sublime, în integritatea legilor sale, în revendicările ei raţionale, în orizontul său atotcuprinzător, universalitatea programului său, adaptabilitatea instituţiilor sale, în viaţa intemeietorilor săi, eroismul martirilor şi puterea transformatoare a influenţei sale, trebuie să încerce observatorul lipsit de prejudecăţi să găsească criteriul pe baza căruia să poată descoperi tainele şi să aprecieze virtuţile acestei comunităţi.
Declinul Imperiului Supus PieiriiCât de nedrept şi cât de nefondat ar fi dacă am încerca să facem vreo comparaţie între consolidarea încet şi treptat a Credinţei proclamate de Bahá'u'lláh şi acele mişcări create de oameni care, născându-se din dorinţe omeneşti, iar speranţele lor gravitând în jurul imperiului supus pieirii trebuie în mod inevitabil să decadă şi să piară! Izvorâte dintr-o minte finită, zămislite de fantezii umane, fiind adeseori produsul unor planuri greşit concepute, asemenea mişcări reuşesc, în virtutea noutăţii lor, prin apelul lor la instinctele cele mai primitive ale omului şi prin dependenţa lor de resursele unei lumi sordide, să orbească un timp oarecare ochii oamenilor, numai pentru ca, în cele din urmă, să se prăvălească din înălţimea carierei lor meteorice în bezna uitării, fiind nimicite de chiar forţele care au contribuit la crearea lor.
Nu aşa stau lucrurile cu Revelaţia lui Bahá'u'lláh. Născută într-un mediu înspăimântător de decăzut, răsărită dintr-un sol impregnat de corupţie, ură şi prejudecăţi seculare, preconizând principii ireconciliabile cu normele în vigoare din vremea respectivă şi înfruntând de la bun început ostilitatea neînduplecată a guvernului, bisericii şi poporului, această tânără Credinţă a lui Dumnezeu a reuşit, în virtutea puterii divine cu care a fost înzestrată, să se elibereze, în mai puţin de nouăzeci de ani, de lanţurile supărătoare ale dominaţiei islamice. Ea a reuşit să proclame autonomia idealurilor sale şi integritatea independentă a legilor sale, să-şi ridice stindardul în nu mai puţin de patruzeci din cele mai civilizate ţări ale lumii, să-şi stabilească avanposturile în regiuni dincolo de cele mai îndepărtate mări, să-şi consacreze edificiile religioase în chiar inima continentelor american şi asiatic, să obţină de la două din cele mai puternice guverne occidentale ratificarea instrumentelor esenţiale pentru activităţile sale administrative, să primească din partea capetelor încoronate omagiul cuvenit excelenţei învăţăturilor sale şi, în sfârşit, să impună atenţiei reprezentanţilor celui mai înalt tribunal al lumii civilizate plângerile sale, obţinând din partea membrilor acestuia afirmaţii în scris care echivalează cu o recunoaştere tacită a statutului său religios şi cu o declaraţie făţişă a îndreptăţirii cauzei sale.
Chiar dacă puterea acestei Credinţe ca forţă socială apare încă mărginită şi oricât de evidentă ar părea în prezent lipsa de eficacitate a programului ei mondial, noi cei care ne-am identificat cu numele ei binecuvântat, nu putem decât să ne minunăm în faţa magnitudinii realizărilor ei dacă le comparăm cu rezultatele modeste care au marcat apariţia Dispensaţiilor din trecut. Unde oare, dacă nu în Revelaţia lui Bahá'u'lláh, poate găsi studentul nepărtinitor al religiei comparate, exemple ale unei revendicări atât de prodigioase ca aceea a Autorului acestei Credinţe, duşmani atât de implacabili ca cei pe care El i-a înfruntat, un devotament mai sublim decât acela pe care l-a suscitat şi o viaţă mai bogată în întâmplări şi mai dramatică decât aceea pe care a dus-o El? Au existat oare în creştinism sau în islam sau în alte Dispensaţii care le-au precedat exemple în care curajul să se îmbine cu rezerva, mărinimia cu puterea, lărgimea de vederi cu loialitatea, ca cele care au caracterizat comportarea eroilor Credinţei lui Bahá'u'lláh? Unde oare se pot găsi dovezi ale unei transformări atât de rapide, atât de totale şi subite ca cele care au avut loc în vieţile apostolilor lui Báb? Puţine sunt, într-adevăr, în analele autentice ale religiilor din trecut, exemplele unei abnegaţii atât de complete, ale unei statornicii atât de ferme, ale unei mărinimii atât de sublime şi ale unei loialităţi atât de intransigente ca cele ce au stat mărturie pentru caracterul fiinţelor nemuritoare care s-au identificat cu această Divină Revelaţie -- ultima şi cea mai convingătoare manifestare a iubirii şi omnipotenţei Celui Atotputernic!
Deosebirea faţă de Religiile TrecutuluiÎn zadar am căuta în analele începuturilor oricărei religii recunoscute din trecut episoade atât de dramatice în detalii şi atât de bogate în consecinţe ca cele care iluminează paginile istoriei acestei Credinţe. Împrejurările aproape neverosimile în care a avut loc martiriul tânărului Prinţ al Slavei; forţele represiunii barbare, dezlănţuite ca urmare a acestei tragedii; manifestările de eroism neîntrecut cărora le-a dat naştere; îndemnurile şi avertismentele care s-au revărsat din pana Divinului Prizonier în Epistolele către potentaţii bisericii, monarhii şi cârmuitorii lumii; loialitatea neînfricată cu care fraţii noştri din ţările musulmane combat forţele ortodoxiei religioase -- toate acestea pot fi considerate trăsături predominante a ceea ce lumea va ajunge să recunoască a fi cea mai mare dramă în istoria spirituală a lumii.
Nu e nevoie să reamintesc, în legătură cu aceasta, regretabilele episoade recunoscute de toată lumea, care au prejudiciat istoria de început, atât a iudaismului, cât şi a islamului. De-asemeni, nu este necesar să subliniez efectul dăunător ale exceselor, rivalităţilor, sciziunilor, izbucnirilor fanatice şi actelor de ingratitudine care sunt legate de începuturile dezvoltării poporului lui Israel şi de cariera militantă a pionierilor necruţători ai Credinţei lui Mahomed.
Pentru atingerea scopului meu, este suficient să amintesc numărul mare al acelora care în primele două secole ale erei creştine "şi-au cumpărat o viaţă de nimic predând sfintele Scripturi în mâinile infidelilor", conduita scandaloasă a acelor episcopi care datorită acestui fapt au fost înfieraţi ca trădători, discordia din biserica africană, infiltraţia treptată, în doctrina creştină, a principiilor cultului lui Mitra, a şcolii de gândire din Alexandria, a preceptelor zoroastriene şi a filosofiei greceşti, precum şi adoptarea de către biserica Greciei şi a Asiei a instituţiilor sinodurilor provinciale după un model pe care l-au împrumutat de la consiliile reprezentative din ţările respective.
Cât de mare era îndărătnicia cu care primii evrei convertiţi la creştinism se agăţau de ceremoniile strămoşilor lor şi cât de înfocat era zelul lor de a le impune şi celor proveniţi din alte neamuri! Nu au fost primii cincisprezece episcopi ai Ierusalimului, cu toţii evrei circumcişi şi n-a unit congregaţia pe care o prezidau legile lui Moise cu doctrina lui Hristos? Nu este oare un fapt că numai a douăzecea parte a supuşilor Imperiului Roman s-a strâns sub steagul lui Hristos înainte de convertirea lui Constantin? Distrugerea templului în oraşul Ierusalim precum şi nimicirea religiei de stat a evreilor, n-au fost ele resimţite dureros de aşa numiţii Nazareni, care au perseverat mai bine de un secol în a practica legea mozaică?
Cât de izbitor este contrastul atunci când ne amintim - în lumina faptelor enumerate mai sus - de numărul acelor adepţi a lui Bahá'u'lláh care, în Persia şi în ţările învecinate s-au înrolat în vremea Înălţării Sale ca susţinători convinşi ai Credinţei Sale! Cât de încurajatoare este lealitatea neclintită cu care adepţii săi viteji apără puritatea şi integritatea învăţăturilor Sale clare şi neechivoce! Cât de edificator spectacolul acelora care combat forţele unei ortodoxii adânc înrădăcinate şi luptă pentru a se elibera de cătuşele unui crez depăşit! Ce sursă de inspiraţie o constituie atitudinea acelor musulmani deveniţi discipoli ai lui Bahá'u'lláh care asistă, fără regrete sau apatie, ci cu simţăminte de satisfacţie făţişă, la pedeapsa binemeritată pe care Atotputernicul a aplicat-o instituţiilor gemene ale sultanatului şi califatului, aceste unelte ale despotismului şi totodată duşmani înverşunaţi ai Cauzei lui Dumnezeu!
Principiul Fundamental al Adevărului ReligiosÎn orice caz, fie ca nimeni să nu interpreteze greşit intenţia mea. Revelaţia a cărei sursă şi centru este Bahá'u'lláh nu abrogă nici una din religiile care au precedat-o şi nici nu caută câtuşi de puţin să le deformeze trăsăturile sau să le minimalizeze valoarea. Ea nu are nici intenţia de a subaprecia pe vreunul din Profeţii trecutului sau de a ştibi adevărul etern al învăţăturilor lor. Ea nu poate în nici un caz intra în conflict cu spiritul care animă revendicările lor şi nici nu încearcă să submineze baza fidelităţii vreunui om faţă de cauza lor. Scopul său primordial declarat este să permită fiecărui adept al acestor Credinţe să ajungă la o inţelegere mai deplină a religiei cu care s-a identificat şi să dobândească o cunoaştere mai clară a scopului ei. Revelaţia lui Bahá'u'lláh nu este nici eclectică în prezentarea adevărurilor ei şi nici arogantă în afirmarea revendicărilor ei. Învăţăturile ei gravitează în jurul principiului fundamental că adevărul religios nu e absolut ci relativ, că Revelaţia Divină este progresivă, nu finală. Ea proclamă în mod neechivoc şi fără rezerve, că toate religiile stabilite sunt de origine divină, identice în ceea ce priveşte ţelul, complimentare în funcţiunile lor, progresive ca scop, de o valoare indispensabilă pentru omenire.
"Toţi profeţii lui Dumnezeu," afirmă Bahá'u'lláh în Kitáb-i-Iqán, "sălăşluesc în acelaşi tabernacol, se înalţă în acelaşi cer, şed pe acelaşi tron, rostesc aceleaşi cuvinte şi proclamă aceeaşi Credinţă." De la "începutul făr' de-nceput", aceşti exponenţi ai Unităţii lui Dumnezeu, aceste Canale ale cuvântului Său veşnic au revărsat lumina Frumuseţii invizibile asupra omenirii şi vor continua până la "sfârşitul cel făr' de sfârşit" să aducă noi revelaţii ale puterii Sale şi experienţe suplimentare ale slavei Sale neînchipuite. Afirmaţia că o religie oarecare este finală, că "Revelaţia a luat sfârşit, că porţile mizericordiei Divine sunt închise, că de la aurora sfinţeniei eterne nici un soare nu va mai răsări vreodată, că oceanul generozităţii vesnice s-a potolit pentru totdeauna şi că din Tabernacolul vechii glorii nu va mai fi manifestat nici un Mesager al lui Dumnezeu" nu ar fi altceva decât pură blasfemie.
"Ei se deosebesc", explică Bahá'u'lláh în aceeaşi epistolă, "doar prin intensitatea revelaţiei lor şi prin puterea comparativă a luminii lor." Şi aceasta nu din cauza unei incapacităţi inerente a vreunuia din ei de a revela într-o măsură deplină slava Mesajului care I-a fost încredinţat, ci mai degrabă din cauza lipsei de maturitate şi pregătire a epocii în care a trăit de a înţelege şi a absorbi toate potenţialităţile latente din Credinţa respectivă.
"Ia aminte, şi nu te îndoi", explică Bahá'u'lláh, "că în fiecare Dispensaţie lumina Revelaţiei Divine a fost dată oamenilor în proporţie directă cu posibilităţile lor spirituale. Să luăm de pildă soarele. Cât de slabe sunt razele sale când apare la orizont. Cum creşte treptat căldura şi puterea pe măsură ce se apropie de zenit, lucrurile create putând între timp să se adapteze intensităţii crescânde a luminii sale, pentru ca apoi să coboare încet dar sigur până la punctul unde va apune. Dacă ar dezlănţui dintr-o dată toate energiile latente dinlăuntrul lui, ar vătăma, în mod neîndoelnic, toate lucrurile create... La fel, dacă Soarele Adevărului ar dezvălui dintr-odată, în primele stadii ale manifestării sale, întreaga putere cu care providenţa Celui Atotputernic l-a înzestrat, glia înţelegerii umane ar fi vătămată şi ar pieri; căci inimile oamenilor n-ar putea îndura nici intensitatea revelaţiei sale şi nici n-ar fi în stare să răsfrângă strălucirea luminii lui. Coplesiţi şi reduşi la neputinţă, ar înceta să existe."
Din acest motiv, şi numai din acest motiv, cei care au recunoscut Lumina lui Dumnezeu în această epocă, nu pretind că Revelaţia cu care s-au identificat are un caracter final şi nu conferă Credinţei pe care au îmbrăţişat-o puteri şi atribute intrinsec superioare sau esenţial diferite de cele specifice oricărui alt sistem religios care le-a precedat.
Nu face Bahá'u'lláh Însuşi aluzie la caracterul progresiv al Revelaţiei Divine şi la limitările pe care o Înţelepciune de nepătruns a hotărât să I le impună? Ce alt sens ar putea avea acest pasaj din Cuvinte Tainice, dacă nu că Cel ce a făcut Revelaţia tăgăduieşte finalitatea Revelaţiei care i-a fost încredinţată de Cel Atotputernic? "O Fiu al Dreptăţii! În toiul nopţii frumuseţea Fiinţei nemuritoare a mers, din înălţimile de smarald ale fidelităţii, la Sadratu'l-Muntahá, şi a vărsat atâtea lacrimi încât adunarea din cer şi cei ce sălăşluiesc în împărăţia de sus au început să se tânguie de jalea Sa. Şi l-au întrebat atunci de ce se vaită şi plânge? El le-a răspuns: După cum Mi se poruncise, stăteam şi aşteptam pe înălţimile fidelităţii, dar nici o adiere de fidelitate nu simţeam de la cei ce locuiesc pe pământ. Chemat fiind atunci să Mă întorc, am privit din nou şi iată ce am văzut: câţiva porumbei sfinţi erau crunt chinuiţi în ghearele câinilor de pe pământ. La aceasta, Fecioara din ceruri, devoalată şi în toată splendoarea ei, a iesit repede din palatu-I mistic şi a întrebat de numele lor, şi toate numele au fost spuse, afară de unul. Şi când a insistat, I s-a rostit prima literă, la auzul căreia locuitorii odăilor cereşti s-au repezit afară din lăcaşul lor de slavă. Şi când cea de a doua literă a fost pronunţată, ei s-au aruncat cu toţii cu faţa la pământ. În clipa aceea, din adâncul sanctuarului, se auzi o voce: 'Până aici şi nu mai departe.' Adevărat, suntem martori la ceea ce-au făcut şi continuă să facă."
"Revelaţia pe care Eu o aduc", declară Bahá'u'lláh în mod explicit, "este adaptată la receptivitatea spirituală şi capacitatea omenirii; altfel Lumina care străluceste în Mine n-ar putea spori sau slăbi. Ceea ce manifest Eu nu e nici mai mult nici mai puţin decăt măsura slavei Divine pe care Dumnezeu mi-a poruncit s-o revelez."
Dacă Lumina care se revarsă acum asupra unei omeniri tot mai receptive, cu o strălucire care pare să eclipseze splendoarea victoriilor pe care forţele religioase le-au repurtat în trecut; dacă semnele şi dovezile care au proclamat venirea ei au fost în multe privinţe unice în analele Revelaţiilor trecute; dacă adepţii ei s-au evidenţiat prin trăsături şi calităţi fără precedent în istoria spirituală a omenirii, acest fapt nu trebuie atribuit unor merite înalte pe care Credinţa lui Bahá'u'lláh o posedă,ca Revelaţie izolată şi străină de orice altă Dispensaţie premergătoare, ci trebuie mai degrabă privit şi explicat ca o consecinţă inevitabilă a acelor forţe care au făcut din actuala epocă o epocă mult mai avansată, mai receptivă şi mult mai dornică de a primi o parte mai mare din Călăuzirea Divină decât cea acordată până acum omenirii.
Necesitatea unei Noi RevelatiiMult iubiţi prieteni: contemplând neajutorarea, temerile şi suferinţele omenirii în aceste zile, cine mai poate pune la îndoială necesitatea unei noi dezvăluiri a puterii animatoare a iubirii şi călăuzirii mântuitoare a lui Dumnezeu? Martor pe de-o parte la progresul uluitor realizat în domeniul cunoaşterii umane, al puterii, al îndemânării şi al inventivităţii şi văzând pe de altă parte suferinţa fără precedent şi primejdiile abătute asupra societăţii din zilele noastre, cine poate fi atât de orb încât să se îndoiască de faptul că a sunat ceasul pentru apariţia unei noi Revelaţii, pentru reconfirmarea Scopului Divin şi reînvierea acelor forţe spirituale care, la intervale fixe, au redresat soarta societăţii umane? Nu chiar lucrarea acelor forţe unificatoare ale lumii care actionează în această epocă impune ca Cel ce este Purtătorul Mesajului lui Dumnezeu în această zi, nu numai să reafirme aceeaşi normă desăvârşită de comportament individual preconizată de Profeţii dinaintea Lui, ci să şi încorporeze, în chemarea Lui adresată tuturor guvernelor şi popoarelor, elementele esenţiale ale codului social - Economia Divină - care trebuie să călăuzească eforturile comune pentru instaurarea federaţiei mondiale care va vesti venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe acest pământ?
N-ar trebui noi, de aceea, recunoscând nevoia pentru o astfel de revelaţie a puterii mântuitoare a lui Dumnezeu, să medităm asupra măreţiei supreme a Sistemului dezvăluit de mâna lui Bahá'u'lláh în această zi? N-ar trebui să ne oprim o clipă, oricât de presaţi de preocupările cotidiene care implică o sferă tot mai largă de activităţi administrative ale Credinţei Sale, pentru a cugeta la sfinţenia responsabilităţilor pe care avem privilegiul să le purtăm pe umeri?
Rangul lui BábMăreţia acestei Dispensaţii nu rezidă doar din caracterul revelaţiei lui Bahá'u'lláh, oricât de uluitoare ar fi revendicarea Sa. Căci printre trasăturile specifice ale Credinţei Sale se evidenţiază, ca o dovadă în plus a unicităţii ei, adevărul fundamental că în persoana Precursorului Său, Báb, toţi discipolii lui Bahá'u'lláh recunosc nu numai un vestitor inspirat, ci o Manifestare directă a lui Dumnezeu. Credinţa lor fermă este că, oricât de scurtă a fost durata Dispensaţiei Sale şi oricât de redusă perioada de aplicare a legilor Sale, lui Báb i-a fost acordată o putere pe care providenţa Celui Atotputernic n-a îngăduit-o nici unuia din întemeietorii religiilor din trecut. Că n-a fost un simplu precursor al Revelaţiei lui Bahá'u'lláh, că a fost mai mult decât un personaj divin-inspirat, că a avut rangul unei Manifestări a lui Dumnezeu, independente şi de sine stătătoare, o dovedeşte din plin El Însuşi, o afirmă în termeni mai presus de orice îndoială de Bahá'u'lláh şi o confirmă în final Ultima Dorinţă şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá.
Numai în Kitáb-i-Iqán - expunerea magistrală a lui Bahá'u'lláh asupra adevărului unificator care a stat la baza tuturor revelaţiilor din trecut - putem dobândi o înţelegere mai clară a tăriei forţelor intrinseci ale Manifestării Premergătoare de care Credinţa Lui este în mod indisolubil legată. Vorbind pe larg despre infuzia de semne profunde şi dovezi care au însoţit Revelaţia proclamată de Báb, Qá'imul făgăduit, El aminteşte aceste cuvinte profetice: "Cunoaşterea are douăzeci şi şapte de litere. Tot ce au revelat Profeţii reprezintă doar două dintre ele. Deci până acum nici un om n-a cunoscut mai mult decât aceste două litere. Dar când va apare Qá'imul, El va face ca restul de douăzeci şi cinci de litere să fie revelate”. “Iată", adaugă Bahá'u'lláh, "cât de măreţ şi sublim este rangul Său!" El mai spune: "De Revelaţia Lui, profeţii lui Dumnezeu, sfinţii şi aleşii Săi, fie n-au avut cunoştinţă sau n-au dezvăluit-o, conformându-se Hotărârii de nepătruns a lui Dumnezeu."
Şi totuşi, oricât de neîntrecut şi sublim este rangul lui Báb, şi oricât de minunate au fost întâmplările care au vestit apariţia Cauzei Sale, o Revelaţie atât de extraordinară trebuie să pălească în faţa strălucirii acelui Astru de o splendoare neîntrecută, al cărui răsărit L-a prevestit şi a cărui superioritate a fost gata s-o recunoască. Trebuie doar să cercetăm scrierile lui Báb Însuşi pentru a putea aprecia semnificaţia acestei Chintesenţe a Luminii, al cărui Precursor smerit dar ales a fost, cu întreaga maiestate a puterii Sale.
De nenumărate ori, Báb a admis, într-un limbaj înfocat şi neechivoc, caracterul strălucit al unei Credinţe menite să fie manifestate după El şi care va lua locul Cauzei Sale. În Bayánul Persan, principalul depozitar al legilor Sale şi cel mai bine păstrat, El afirmă: "Sâmburele care conţine în sine potenţialităţile viitoarei Revelaţii este înzestrat cu o putere superioară forţelor combinate ale tuturor celor care Mă urmează." "Din toate omagiile pe care le-am adus Celui ce va veni după Mine", a proclamat El în repetate rânduri în scrierile Sale, "cel mai mare este mărturisirea Mea scrisă că nici unul din cuvintele Mele nu-L pot descrie în mod adecvat şi că nici o referire la El din cartea Mea, Bayánul, nu poate cinsti cum se cuvine Cauza Sa." Şi, adresându-se lui Siyyid Yahyáy-i-Dárábí, supranumit Vahid, cel mai învăţat şi influent discipol al Său, El spune: "Pe dreptatea Celui a cărui putere face sămânţa să încolţească şi care insuflă spiritul vieţii în toate lucrurile, dacă aş fi sigur că în ziua Manifestării Sale Îl vei renega, m-aş dezice de tine fără ezitare şi aş respinge credinţa ta... Dacă, pe de altă parte, aş afla că un creştin, care nu e un adept al Credinţei Mele, va crede în El, îl voi considera ca pe lumina ochilor Mei."
Revărsarea Harului Sfânt"Dacă toate popoarele lumii," afirmă Bahá'u'lláh Însuşi, "ar fi investite cu puterea şi atributele destinate Slovelor celui Viu, discipolii aleşi a lui Báb, al căror rang este de zece mii de ori mai slăvit decât oricare din rangurile pe care apostolii din trecut l-au atins, şi dacă în totalitatea lor ar ezita, chiar numai pentru o clipă, să recunoască Lumina Revelaţiei Mele, credinţa lor nu va avea nici o valoare şi se vor număra printre cei necredincioşi”. “Atât de uriaşă este revărsarea Harului Sfânt în această Dispensaţie,” scrie El, “încât dacă mâinile muritorilor ar fi destul de rapide pentru a consemna într-o singură zi şi o singură noapte numărul versurilor care ar rezulta, ele ar echivala cu întreg Bayánul Persan."
Iubiţi prieteni, atât de mare este efuziunea harului ceresc pe care Atotputernicul l-a acordat acestor vremuri, acestui veac luminat! Ne aflăm prea aproape de o Revelaţie atât de colosală, încât să putem ajunge în acest prim secol al erei sale la o justă apreciere a măreţiei ei împunătoare, a posibilităţilor ei infinite, a frumuseţii ei transcendente. Chiar dacă în prezent numărul nostru e mic, capacităţile noastre limitate, iar influenţa noastră restrânsă, noi, în mâinile cărora a fost încredinţată o moştenire atât de preţioasă, atât de pură şi gingaşă, trebuie să ne străduim întotdeauna, cu o vigilenţă nestrămutată să ne abţinem de la orice gânduri, cuvinte sau fapte care ar putea să-i umbrească sclipirea sau să-i dăuneze creşterii. Cât de uriaşă este răspunderea noastră; cât de delicată şi laborioasă misiunea noastră!
Dragi prieteni: Deşi instrucţiunile pe care Dascălul nostru, plecat dintre noi, le-a repetat în nenumărate Tablete lăsate de El adepţilor Lui din lumea întreagă, au fost clare şi categorice, câteva dintre ele, datorită influenţei restrânse a Cauzei în Occident, au fost, în mod intenţionat, tăinuite corpului discipolilor Săi occidentali, care în ciuda inferiorităţii lor numerice, exercită acum o influenţă preponderentă în conducerea şi administrarea treburilor sale. Consider deci de datoria mea să subliniez, acum când ceasul potrivit a sunat, importanţa unei instrucţiuni care în stadiul actual al evoluţiei Credinţei noastre ar trebui din ce în ce mai mult accentuată, indiferent de aplicarea ei în Orient sau Occident. Iar acest principiu nu este altul decât cel ce implică neparticiparea adepţilor lui Bahá'u'lláh, fie în mod individual, fie în mod colectiv ca Adunări naţionale sau locale, la orice formă de activitate care ar putea fi interpretată - direct sau indirect - ca o imixtiune în treburile politice ale vreunui guvern. Fie că e vorba de publicaţiile pe care le editează sau le controlează, sau de deliberările oficiale şi publice, sau de posturile pe care le ocupă şi de serviciile pe care le prestează, sau de comunicările către condiscipolii lor, sau de relaţiile lor cu personalităti eminente cu funcţii înalte, sau de colaborarea lor cu asociaţii sau organizaţii cu care au anumite afinităţi -- sunt ferm convins că prima şi cea mai sacră obligaţie a lor este să se abţină de la orice cuvânt sau faptă care ar putea fi interpretate ca o violare a acestui principiu vital. Ei au datoria să dovedească, pe de-o parte caracterul nonpolitic al Credinţei lor şi să-şi afirme, pe de altă parte, loialitatea şi supunerea neprecupeţită faţă de hotărârile guvernelor lor respective.
O Formă Divină De GuvernareFie ca ei să se abţină, prin cuvânt sau prin faptă, de la asocierea cu tendinţele politice ale naţiunii lor, cu politica guvernelor lor şi cu planurile şi programele vreunui partid sau facţiuni. În astfel de controverse, ei nu trebuie să acuze pe nimeni, să nu ia partea nimănui, să nu favorizeze nici un plan, să nu se identifice cu nici un sistem care să prejudicieze interesele primordiale ale Frăţiei mondiale a cărei apărător şi promotor este. Să se păzească de a deveni uneltele unor politicieni fără scrupule sau de a cădea în capcana planurilor trădătoare ale intriganţilor perfizi dintre compatrioţii lor. Ei trebuie să-şi făurească viaţa şi să-şi potrivească astfel purtarea încât să nu li se poată aduce nici o acuzaţie de tăinuire, fraudă, mită sau intimidare, oricât de puţin întemeiată ar fi ea. Să se ridice deasupra oricărui particularism şi oricărui spirit partinic, deasupra disputelor deşarte, a calculelor meschine şi a pasiunilor trecătoare care frământă chipul şi solicită atenţia unei lumi în transformare. Este de datoria lor să se străduiască să diferenţieze cât mai clar cu putinţă, la nevoie cu ajutorul reprezentanţilor lor aleşi, acele posturi sau funcţii care sunt diplomatice sau politice de cele care au un caracter pur administrativ şi care în nici un fel de împrejurări nu sunt afectate de schimbările şi întâmplările pe care le implică în mod necesar orice activităţi politice şi guvernări partinice din toate ţinuturile. Ei trebuie să-şi afirme hotărârea neclintită de a apăra ferm şi fără rezerve calea lui Bahá'u'lláh, să evite toate complicaţiile şi conflictele inerent legate de scopurile urmărite de politicieni şi să devină instrumente demne de acea Formă Divină de Guvernare care întruchipează Ţelul imuabil al lui Dumnezeu pentru toţi oamenii.
Trebuie să se arate în mod limpede că o asemenea atitudine nu presupune câtuşi de puţin o indiferenţă faţă de cauza şi interesele propriei lor ţări şi nici vreo nesupunere din partea lor faţă de autoritatea guvernelor recunoscute existente. Şi nici nu constituie o repudiere a îndatoririlor lor sacre de a promova în modul cel mai eficient interesele primordiale ale guvernului şi poporului lor. Ea indică dorinţa oricărui discipol loial şi credincios al lui Bahá'u'lláh de a servi într-un mod altruist, discret şi patriotic interesele cele mai înalte al ţării sale, fără a se îndepărta de standardele înalte de integritate şi fidelitate asociate cu învăţăturile Credinţei sale.
Pe măsură ce, in diferite părţi ale lumii numărul comunităţilor Bahá'í creşte, iar puterea lor ca forţă socială devine tot mai vizibilă, ele vor fi din ce în ce mai mult supuse presiunii unor persoane influente, care se bucură de autoritate în domeniul politic, în speranţa că vor obţine sprijinul de care au nevoie pentru a-şi atinge scopurile. Pe lângă aceasta, comunităţile respective vor avea tot mai multă nevoie de ajutorul şi bunăvoinţa guvernelor lor în eforturile acestora de a lărgi sfera şi de a consolida temeliile instituţiilor încredinţate grijii lor. Ei trebuie să fie cu băgare de seamă ca nu cumva, în dorinţa de a promova scopurile Cauzei lor preaiubite, să-şi negocieze Credinţa, să pericliteze principiile ei esenţiale sau să sacrifice, în schimbul unor avantaje materiale de care s-ar putea bucura instituţiile lor, integritatea idealurilor lor spirituale. Ei trebuie să proclame că în orice ţară ar trăi şi oricât de evoluate ar fi instituţiile lor şi oricât de mare le-ar fi dorinţa ca principiile lui Bahá'u'lláh să fie aplicate şi legile Sale respectate, ei vor supune, fără ezitare, intrarea în vigoare a acestor legi şi aplicarea unor astfel de principii nevoilor şi acţiunilor legislative ale acelor guverne. Scopul lor, atunci când se străduesc să conducă şi să desăvârşească treburile administratrive ale Credinţei lor, nu este să violeze - indiferent de împrejurări - prevederile constituţiei ţării lor şi cu atât mai puţin să îngăduie ca aparatul lor administrativ să ia locul guvernului respectivelor ţări.
Trebuie de asemenea avut în vedere că însăşi extinderea activităţilor noastre şi varietatea comunităţilor care acţionează sub diverse forme de guvernământ – fundamental diferite în criterii, politica şi metodele lor - impun în mod absolut ca toţi cei ce sunt membrii declaraţi ai oricăreia dintre aceste comunităţi să evite orice fel de acţiune care, trezind suspiciunea sau provocând ostilitatea vreunui guvern, să poată aduce asupra fraţilor lor alte persecuţii sau să complice natura sarcinii lor. Cum ar putea altfel, vă întreb, o Credinţă atât de vastă, care transcende îngrădirile politice şi sociale, incluzând în sfera ei o varietate atât de mare de rase şi naţiuni, care, pe măsură ce înaintează, va trebui să se bizuie din ce în ce mai mult pe bunăvoinţa şi sprijinul unor guverne diferite ca formă şi în conflict unele cu altele – cum altfel ar putea o asemenea Credinţă reuşi să-şi păstreze unitatea, să-şi apere interesele, să-şi asigure dezvoltarea continuă şi pasnică a instituţiilor sale?
O astfel de atitudine nu este însă dictată de consideraţii oportunist-egoiste, ci este determinată, în primul rând de principiul clar că adepţii lui Bahá'u'lláh nu vor îngădui, în nici un fel de împrejurări, să fie implicaţi fie ca indivizi, fie în mod colectiv, în acţiuni care ar putea avea drept consecinţă cea mai mică deviere de la idealurile şi adevărurile fundamentale ale Credinţei lor. Nici acuzaţiile pe care cei neinformaţi sau cei răuvoitori ar putea fi induşi să le aducă împotriva lor, nici tentaţia unor onoruri şi recompense nu-i vor determina vreodată să părăsească ceea ce le-a fost încredinţat sau să devieze de la calea lor. Ei trebuie să proclame prin cuvintele lor şi să mărturisească prin purtarea lor că adepţii lui Bahá'u'lláh, indiferent în ce ţară trăesc, nu sunt mânaţi de ambiţii egoiste, nici însetaţi de putere şi nu se tem nici de un val de nepopularitate, nici de neîncrederea, nici de critica pe care aderarea strictă la normele lor le-ar putea provoca.
Oricât de grea şi delicată ar fi sarcina noastră, puterea ocrotitoare a lui Bahá'u'lláh şi călăuzirea Lui Divină ne va ajuta în mod neîndoelnic dacă mergem constant pe cărarea Sa şi ne străduim să păstrăm integritatea legilor Sale. Lumina harului Său mântuitor, pe care nici o putere pământească n-o poate întuneca, ne va lumina calea dacă vom fi statornici şi ne vom croi drum printre cursele şi capcanele unor vremi tulburi şi ne va da puterea de a ne îndeplini îndatoririle într-un mod care va sluji la slăvirea şi cinstirea Numelui Său binecuvântat.
Prea Iubitul Nostru TempluÎn final, mult iubiţi fraţi, îngăduiţi-mi să vă atrag încă o dată atenţia asupra cerinţelor urgente legate de Mashriqu'l-Adhkár, prea iubitul nostru Templu. Oare e nevoie să vă reamintesc necesitatea imperativă de a duce la bun sfârşit, cât mai e timp, marea lucrare pe care am luat-o asupra noastră în faţa unei lumi care ne urmăreşte cu toată atenţia? E oare nevoie să subliniez ce mare prejudiciu ar aduce prestigiului iubitei noastre Cauze o nouă amânare, chiar în aceste împrejurări critice neprevăzute, a îndeplinirii acestei misiunii divin hotărâte? Vă asigur că sunt pe deplin conştient de situaţia gravă căreia trebuie să-i faceţi faţă, de condiţiile grele în care trudiţi, de grijile ce vă apasă, de marea urgenţă a cererilor adresate fără încetare resurselor voastre sleite. Dar îmi dau seama într-o măsură şi mai mare, de caracterul fără precedent al ocaziei de care aveţi privilegiul să profitaţi şi pe care o puteţi utiliza. Sunt conştient de binecuvântările incalculabile care vor încununa terminarea proiectului colectiv care, prin măsura şi natura sacrificiilor necesitate, merită să figureze printre exemplele cele mai remarcabile ale solidarităţii Bahá'í, de la acele fapte de eroism strălucit încoace care au imortalizat memoria eroilor de la Nayriz, de la Zanján şi de la Tabarsi. Apelez de aceea la voi, prieteni şi condiscipoli ai lui Bahá'u'lláh, să daţi dovadă de o abnegaţie şi mai mare, de un efort comun şi mai intens, de o dovadă şi mai irezistibilă a realităţii credinţei care radiază în voi.
Iar în această pledoarie ferventă, glasul meu este încă o dată întărit de îndemnul pasionat - poate ultimul - al Celei mai Sfinte Frunze, al cărei spirit pluteşte acum la hotarul Lumii de Dincolo, dorind să-şi continue zborul spre Împarăţia Abhá, în prezenţa Tatălui Divin atotputernic, având asigurarea fericitei încheieri a lucrării al cărei progres a luminat atât de mult ultimile zile ale vieţii ei pământeşti. Credincioşii americani, aceşti pionieri cutezători ai Credinţei lui Bahá'u'lláh, vor răspunde în mod unanim cu aceeaşi generozitate spontană şi cu aceeaşi abnegaţie care a caracterizat răspunsul lor la apelurile ei din trecut şi nici un om care cunoaşte vitalitatea credinţei lor nu-l va putea pune la îndoială.
Să dea Dumnezeu ca la sfârşitul primăverii anului 1933, mulţimea acelora care din colţurile cele mai îndepărtate ale globului, se vor grăbi să ajungă la Marea Expoziţie care va avea loc în vecinătatea mausoleului sfânt, vor avea privilegiul, datorită abnegaţiei voatre nestrămutate, să contemple strălucirea sărbătorească a cupolei sale -- o cupolă care se va înălţa ca un far luminos, ca un simbol al speranţei în mijlocul beznei unei lumi deznădăjduite.
Fratele vostru sincerCătre cei iubiţi de Domnul şi slujitoarele Celui Milostiv din Statele Unite şi Canada
Prieteni şi copromotori ai Credinţei lui Dumnezeu:
Înainte de sfârşitul verii, vor fi trecut patruzeci de ani de când numele lui Bahá'u'lláh a fost menţionat pentru prima oară pe continentul american. Ciudate trebuie să apară oricărui observator, care cugetă la semnificaţia unui punct de cotitură atât de important în istoria spirituală a marii Republici americane, împrejurările în care a avut loc această primă referire publică la Autorul prea iubitei noastre Credinţe. Şi mai ciudate asocierile pe care cele câteva cuvinte pronunţate cu această ocazie istorică trebuie să le fi trezit în mintea celor care le-au auzit.
Această primă comunicare* despre existenţa şi ţelul Revelaţiei proclamate de Bahá'u'lláh nu a fost întâmpinată nici cu fast sau ceremonii, nici de manifestări de bucurie publică sau de aplauze din partea cetăţenilor americani. (*Dr. Henry H. Jessup către Parlamentului Religiilor, Columbian Exposition Chicago 1803 -Nota edit.) Nici cel ce a fost instrumentul ales al acestui anunţ nu s-a declarat partizan puterii inerente a veştii pe care o aducea şi nici nu bănuia măreţia forţelor pe care scurta lui menţiune era sortită să le descătuşeze.
Anunţat prin vocea unui apărător declarat al acelui clericism îngust pe care Credinţa însăşi l-a provocat şi încearcă să-l stârpească, caracterizat la naştere ca un vlăstar obscur al unui crez demn de dispreţ, Mesajul Numelui Celui mai Mare, hrănit de şuvoiul unor încercări nesfârşite şi încălzit de razele calde ale grijii iubitoare a lui 'Abdu'l-Bahá, a reuşit să-şi înfigă rădăcinile adânc în solul propice al Americii. În mai puţin de o jumătate de secol mlădiţele şi lăstarii lui au ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale globului, iar acum, înveşmântat în maiestatea Edificiului consacrat pe care l-a înălţat în inima acestui continent, e hotărât să-şi proclame drepturile şi să revendice capacitatea de a salva un popor greu lovit. Nefiind susţinută de nici unul din avantajele pe care le pot conferi talentul, rangul şi bogăţia, comunitatea credincioşilor americani, în ciuda vârstei ei tinere, a fortei ei numeric reduse, a experienţei limitate, a reuşit să deţină, graţie înţelepciunii inspirate, voinţei unite, loialitaţii incoruptibile a administratorilor şi îvăţătorilor ei, distincţia de conducătoare necontestată printre comunităţile surori din Răsărit şi Apus în accelerarea procesului de apariţie a Epocii de Aur anticipată de Bahá'u'lláh.
Şi totusi cât de grave au fost crizele pe care această binecuvântată comunitate abia născută le-a înfruntat în decursul istoriei ei tumultoase! Cât de încet şi anevoios a fost procesul care a scos-o treptat din obscuritatea unei nepăsări totale şi a adus-o în lumina clară a recunoaşterii publice! Cât de crunte au fost loviturile pe care adepţii ei devotaţi le-au primit prin dezertarea celor slabi de înger, prin uneltirile celor rău intenţionaţi, a trădărilor celor trufaşi şi ambiţioşi! Ce furtuni de batjocuri, injurii şi calomnii au trebuit să întâmpine reprezentanţii ei în susţinerea fermă a integrităţii şi apărarea curajoasă a numelei nepătat al Credinţei pe care au ales-o! Cât de persistente au fost vicisitudinile, cât de tulburătoare calamităţile pe care membrii săi privilegiaţi, tineri şi bătrâni, individual sau colectiv, le-au înfruntat în strădania lor eroică de a ajunge la culmile pe care un Dascăl preaiubit i-a chemat să le atingă!
Mulţi şi puternici i-au fost inamicii care, de îndată ce au descoperit semnele ascensiunii din ce în mai mari ai apărătorilor ei declaraţi, s-au luat la întrecere în a-i arunca în faţă cele mai josnice acuzaţii şi a-şi vârsa mânia asupra Obiectului devoţiunii ei. Cât de des au luat în derâdere resursele ei modeste şi aparenta stagnare a vieţii ei! Cu câtă înverşunare i-au ironizat originea şi, neînţelegându-i ţelul, au îndepărtat-o ca pe un apendice inutil al unui crez muribund! Oare n-au stigmatizat ei, prin atacuri scrise, persoana eroică a Precursorului unei Revelaţii atât de sfinte, numindu-l un renegat laş, un apostat pervertit, şi n-au acuzat ei totalitatea scrierilor Sale voluminoase ca fiind o sporovăială deşartă a unui om fără judecată? N-au atribuit ei Întemeietorului său Divin motivele cele mai josnice pe care un intrigant şi un uzurpator lipsit de scrupule le poate concepe şi n-au considerat ei Centrul Legământului Său ca fiind o întruchipare a tiraniei necruţătoare, un instigator la rele şi un exemplu notoriu specializat în speculaţii şi fraude? Principiile sale de unificare a lumii, Aceşti duşmani neputincioşi ai unei Credinţe în continuă ascensiune au denunţat de nenumărate ori principiile sale de unificare a lumii ca fundamental greşite, au numit atotcuprinzătorul ei program cu totul şi cu totul fantezist şi au considerat că viziunea ei asupra viitorului este himerică şi pe de-a întregul înşelătoare. Aceşti răuvoitori nesăbuiţi au prezentat adevărurile fundamentale care constituie doctrina sa ca pe un înveliş sub care se ascund dogme deşarte, şi au refuzat să facă o deosebire între aparatul ei administrativ şi sufletul Credinţei înseşi, iar tainele pe care le venerează şi le susţine, ei le-au identificat cu superstiţii pure. Principiul unificării pe care îl propovăduieşte şi cu care se identifică ei l-au răstălmăcit ca o încercare vană de uniformizare, afirmaţiile ei repetate despre realitatea factorilor supranaturali ei le-au condamnat ca o credinţă absurdă în magie, iar slava idealismului ei l-au respins ca simplă utopie. Fiecare proces de purificare pe care o Înţelepciune de nepătruns îl considera necesar pentru a curăţa din când în când corpul adeptilor săi aleşi de întinările nedorite şi nedemne, aceste victime ale unei invidii implacabile a fost salutat ca un simptom al forţelor invadatoare ale schismei, care în scurt timp vor submina tăria ei, îi vor slăbi vitalitatea şi îi vor desăvârşi prăbuşirea.
Mult iubiţi prieteni! Nu sunt eu acela, şi după cât se pare nu e nici de competenţa vreunui om din generaţia actuală, care să scrie cronica exactă şi completă a ascensiunii şi consolidării treptate a acestui braţ de neînvins, a acestui organ puternic al unei Cauze în progres continuu. În acest stadiu timpuriu al evoluţiei sale, ar fi prematur să încercăm să facem o analiză completă sau să ajungem la o concluzie justă privitoare la forţele motrice care au împins-o în asemenea măsură înainte încât să ocupe un loc atât de solemn printre diferitele instrumente pe care Mâna Omnipotenţei le-a făurit şi pe care le perfecţionează acum pentru executarea Planului Său Divin. Viitorii istorici ai acestei măreţe Revelaţii, înzestraţi cu pene mai înzestrate decât oricare dintre cele ale suporterilor săi din aceste zile, vor transmite fără îndoială posterităţii o expunere magistrală a originilor acelor forţe care, printr-o remarcabilă schimbare a opiniei publice, au făcut ca centrul administrativ al Credinţei să graviteze de la leagănul său şi să ajungă până departe pe ţărmurile continentului american, iar apoi în însăşi inima sa -- acolo unde în prezent se află resortul şi principalul bastion al instituţiilor sale care evoluează rapid. Lor le va reveni sarcina de a consemna istoria şi a aprecia importanţa unei turnuri atât de radicale în soarta unei Credinţe care se maturizează treptat. Lor le va fi acordată favoarea de a preamări virtuţile ei şi de a imortaliza amintirea acelor bărbaţi şi femei care au participat la împlinirea ei. Al lor va fi privilegiul de a evalua partea ce se cuvine fiecăruia dintre aceşti maeştri constructori ai Ordinii Mondiale a lui Bahá'u'lláh în deschiderea drumului către Mileniul de aur - făgăduiala cuprinsă în învăţăturile Sale.
Oare nu oferă istoria crestinişmului de altădată şi ascensiunea islamului, fiecare în felul său, o paralelă izbitoare cu începuturile acestui fenomen uimitor ai căror martori suntem acum, în acest prim veac al Erei Bahá'í? Oare Impulsul Divin, care a dat naştere fiecăruia din aceste mari sisteme religioase, n-a fost el împins de acele forţe pe care creşterea irezistibilă a Credinţei însăşi le-a dezlănţuit, să caute, departe de ţara sa de obârşie şi într-un climat mai propice, un câmp de acţiune şi un mediu mai adecvat pentru întruparea spiritului său şi propagarea cauzei sale? Oare bisericile asiatice din Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, compuse în principal din evrei convertiţi, care prin caracter şi temperament erau înclinaţi spre ceremoniile tradiţionale ale Dispensaţiei mozaice, n-au fost ele silite pe măsură ce decădeau să recunoască ascendentul crescând al fraţilor lor greci şi romani? N-au fost ele nevoite să admită valoarea superioară şi eficacitatea datorată experienţei care a permis acestor stegari ai Cauzei lui Iisus Hristos să înalţe simbolurile dominaţiei Sale mondiale pe ruinele unui imperiu care se prăbuşea? Oare n-a fost constrâns spiritul animator al islamului, sub presiunea unor împrejurări similare, să părăsească pustiurile neospitaliere ale Arabiei sale natale, teatrul celor mai mari suferinţe şi înfăptuiri ale sale, pentru a da la iveală, într-o ţară îndepărtată, cel mai frumos rod al civilizaţiei sale care se maturiza treptat?
"De la începutul vremurilor şi până în prezent," afirmă 'Abdu'l-Bahá Însuşi, "lumina Revelaţiei Divine a apărut în Orient şi şi-a revărsat razele asupra Occidentului. Dar lumina pe care a răspândit-o astfel a dobândit în Occident o strălucire extraordinară. Gândiţi-vă la Credinţa proclamată de Iisus. Deşi a apărut în Est, întreaga măsură a potenţialităţilor sale nu a devenit vizibilă decât după ce şi-a revărsat lumina asupra Vestului." Într-un alt pasaj, El ne asigură, "Se apropie ziua când veţi vedea cum prin splendoarea Credinţei lui Bahá'u'lláh, Occidentul va lua locul Orientului, răspândind lumina călăuzirii Divine”. “În cărţile profeţilor", mai afirmă El, "există bune vestiri care sunt întru totul adevărate şi neîndoielnice. Estul a fost dintotdeauna locul în care a răsărit Soarele Adevărului. În Est au apărut toţi Profeţii lui Dumnezeu... Vestul a primit lumina din Est, dar în anumite privinţe reflectarea luminii a fost mai mare în Occident. Acest lucru este adevărat mai ales referitor la creştinism. Iisus Hristos a apărut în Palestina, învăţătura Sa a fost întemeiată în această ţară. Dar deşi porţile Împărăţiei s-au deschis mai întâi în acea ţară, iar darurile lui Dumnezeu s-au propagat în lume, pornind din acest centru, popoarele din Occident au îmbrăţişat şi răspândit creştinismul în mai mare măsură decât popoarele din Orient."
Nu e de mirare că din aceeaşi pană infailibilă au ieşit - după vizita memorabilă a lui 'Abdu'l-Bahá în Vest - acele cuvinte adeseori citate şi a căror importanţă mi-ar fi imposibil să o supraapreciez. "Continentul american," scrie El într-o Tabletă în care dezvăluie Planul Său Divin credincioşilor din statele din nord-estul Republicii americane, "este în ochii lui Dumnezeu ţara în care splendoarea luminii Sale va fi revelată, în care tainele Credinţei Sale vor fi dezvăluite, în care vor sălăşlui cei drepţi şi se vor aduna cei liberi.”“Fie ca această democraţie americană," a fost El auzit spunând pe când se afla în America, "să fie prima naţiune care să pună bazele unui acord internaţional. Fie ca ea să fie prima care să proclame unitatea omenirii. Fie ca ea să fie prima care să desfăşoare stindardul 'Păcii Supreme'... Poporul american este într-adevăr demn de a fi primul care să clădească tabernacolul marii păci şi să proclame unitatea omenirii... Fie ca America să devină centrul de răspândire al iluminării spirituale şi întreaga lume să primească această binecuvântare cerească. Căci America a produs forţe şi capacităţi mai mari şi mai minunate decât alte naţiuni... Fie ca locuitorii acestei ţări să devină asemenea îngerilor din cer cu feţele întoarse întotdeauna spre Dumnezeu. Fie ca toţi să devină slujitorii Celui Atotputernic. Fie ca ei să se ridice deasupra realizărilor lor materiale actuale la asemenea înălţimi încât de la acest centru să se reverse lumina cerească asupra tuturor popoarelor lumii... Această naţiune americană este înzestrată şi are capacitatea să realizeze acel ceva ce va împodobi paginile istoriei, ce va deveni obiectul invidiei lumii şi va fi binecuvântată în Est şi în Vest pentru triumful poporului său... Continentul american dă semne şi dovezi că e în plin progres. Viitorul său este şi mai promiţător căci influenţa sa şi lumina care porneşte de la el ajung foarte departe. El va conduce toate naţiunile din punct de vedere spiritual."
Ar părea oare extravagant, în lumina unei declaraţii atât de sublime, să ne aşteptăm ca din sânul unei regiuni a pământului atât de demne de invidiat şi din suferinţele şi ruinele unei crize fără precedent să se ivească o renaştere spirituală care, pe măsură ce se va propaga prin intermediul credincioşilor americani va îndrepta soarta unor vremuri decadente? 'Abdu'l-Bahá Însuşi - după cum mărturisesc prietenii săi cei mai intimi - a sugerat în mai multe ocazii că instaurarea Credinţei Tatălui Său pe continentul nord american este cel mai de seamă element din cele trei ţeluri care, potrivit concepţiei Sale, constituie obiectivul principal al propovăduirii Sale. El a fost Acela care în perioada cea mai importantă a vieţii Sale şi aproape imediat după înălţarea Tatălui Său, a conceput ideea de a-şi inaugura misiunea prin a înrola locuitorii unei ţări atât de promiţătoare sub steagul lui Bahá'u'lláh. El a fost Acela care, în înţelepciunea Sa infailibilă şi din preaplinul inimii Sale, a binevoit să acorde discipolilor Săi favoriţi, până în ultima zi a vieţii Sale, dovada solicitudinii Sale constante şi să-i copleşească cu mărturia mărinimiei Sale deosebite. El a fost Acela care în amurgul vieţii Sale, abia eliberat de lanţurile unei lungi şi crude încarcerări, a hotărât să viziteze o ţară care atâţia ani fusese obiectul grijii şi iubirii Lui infinite. El a fost Acela care prin puterea prezenţei Sale şi prin farmecul cuvântului Său a insuflat întregii comunităţi a discipolilor Săi singurele sentimente şi principii care să-i susţină în mijlocul încercărilor pe care îndeplinirea misiunii lor trebuia în mod inevitabil să le genereze. Nu le lăsa El, prin diferitele acţiuni întreprinse când se afla printre ei, fie că era vorba de punerea pietrei de temelie a Casei lor de Adoraţie, fie de serbarea pe care le-a oferit-o şi în cursul căreia a binevoit să-i servească El, în persoană sau atunci când, în timpul unei ocazii mai solemne, a insistat atât de mult pe implicaţiile rangului Său spiritual -- nu le lăsa El prin aceasta în mod deliberat toate elementele esenţiale ale moştenirii spirituale pe care ştia că sunt capabili s-o păstreze şi s-o îmbogăţească neîncetat prin faptele lor? Şi, în sfârşit, cine se poate îndoi că prin Planul Divin pe care în amurgul vieţii Sale l-a dezvăluit ochilor lor, nu i-a investit cu acel caracter spiritual deosebit pe care se puteau bizui în îndeplinirea înaltei lor misiuni?
"O voi apostoli ai lui Bahá'u'lláh!", li se adresează El într-una din Tabletele Sale, "Fie ca viaţa mea să fie o jertfă pentru voi!...Priviţi porţile pe care Bahá'u'lláh le-a deschis în faţa voastră! Gândiţi-vă cât de înaltă şi sublimă este treapta la care sunteţi sortiţi să ajungeţi; cât de unică e favoarea ce v-a fost acordată." În alt pasaj, El le spune: "Gândurile mele se îndreaptă spre voi, iar inima îmi tresaltă când este pomenit numele vostru. Dacă aţi şti cât de mult îmi încălzeşte sufletul dragostea pentru voi, inimile voastre ar fi inundate de o iubire atât de mare încât v-aţi îndrăgosti unii de alţii”. “Întreaga măsură a succesului vostru", declară El în altă Tabletă, " n-a fost încă revelată, semnificaţia ei n-a fost înţeleasă. Nu va trece mult şi veţi vedea cu proprii vostri ochi cât de strălucitor veţi radia fiecare din voi, asemeni unei stele sclipitoare, pe firmamentul ţării voastre, lumina Călăuzirii Divine, revărsând asupra poporului vostru slava vieţii veşnice”. “Întreaga sferă a viitoarelor voastre realizări," afirmă El cu altă ocazie, "încă nu a fost dezvăluită. Am speranţa fierbinte că în viitorul apropiat întreg pământul va fi stârnit şi zguduit de rezultatele înfăptuirilor voastre." El îi asigură: "Atotputernicul vă va da, fără îndoială harul ajutorului Său, El vă va învesti cu însemnele puterii Sale şi va înzestra sufletele voastre cu puterea întăritoare a Duhului Său Sfânt”. “Nu vă îngrijoraţi," îi îndeamnă El, "de numărul vostru mic şi nu fiţi nici descurajaţi de marea masă a unei lumi necredincioase... Străduiţi-vă mai mult; aveţi o misiune nespus de slăvită. Dacă acţiunea voastră va fi încununată de succes, America va deveni în mod sigur un centru de la care vor emana unde de putere spirituală şi unde va fi stabilit în mod ferm, tronul Împărăţiei lui Dumnezeu în toată plenitudinea maiestăţii şi gloriei sale."
El îi mai îndeamnă: "Speranţa pe care o nutreşte 'Abdu'l-Bahá pentru voi este ca acelaşi succes pe care l-aţi dobândit prin eforturile voastre în America să încununeze strădaniile voastre în alte părţi ale lumii, astfel încât prin voi faima Cauzei lui Dumnezeu să se răspândească în Răsărit şi Apus şi întemeierea Împărăţiei Domnului Oştirilor să fie proclamată în toate cele cinci continente. Până acum aţi fost neobosiţi în munca voastră. Fie ca de aci înainte eforturile voastre să fie de o mie de ori mai mari. Chemaţi oamenii din aceste ţări, capitale, insule, adunări şi biserici să intre în Împărăţia lui Abhá. Sfera strădaniilor voastre trebuie să se extindă. Cu cât mai mare va fi ea, cu atât mai izbitoare vor fi dovezile ajutorului Divin... O de-aş putea călători spre aceste regiuni, chiar pe jos şi în cea mai neagră mizerie şi, lansând chemarea Yá Bahá'u'l-Abhá în oraşe, sate, munţi, pustiuri şi oceane, să răspândesc învăţăturile divine. Din păcate nu e posibil! Şi cât de mult regret acest lucru! Să dea Dumnezeu ca voi să reuşiţi!" Şi, în sfârşit, ca o încununare a tuturor declaraţiilor de mai înainte, El face următoarea afirmaţie solemnă, reprezentând viziunea Sa asupra destinului spiritual al Americii: "Din clipa în care acest Mesaj Divin va fi dus mai departe de credincioşii americani, şi va fi propovăduit, de la ţărmurile Americii şi până în continentele Europei, Asiei, Africii şi Australasiei şi chiar până în insulele Pacificului, această comunitate va fi instaurată în mod sigur pe tronul unui domeniu veşnic. Atunci toate popoarele lumii vor mărturisi că această comunitate este iluminată din punct de vedere spiritual şi divin călăuzită. Atunci întreg pământul va răsuna de preamăririle maiestăţii şi slavei sale."
În lumina cuvintelor lui 'Abdu'l-Bahá, citate mai sus, orice credincios conştincios şi serios ar trebui să mediteze asupra semnificaţiei acestei importante afirmaţii a lui Bahá'u'lláh: "În Est a apărut lumina Revelaţiei Sale; în Vest s-au arătat semnele stăpânirii Sale. Meditaţi în inimile voastre, o voi oameni şi nu fiţi dintre cei ce-şi astupă urechile pentru a nu auzi mustrările Celui Atotputernic, Cel Prealăudat... Dacă vor încerca să-i ascundă lumina pe continent, fără îndoială că el îşi va înălţa capul în inima oceanului şi ridicându-şi glasul va proclama: 'Eu sunt dătătorul de viaţă al lumii!'"
Mult iubiţi prieteni! Poate fi vederea noastră atât de slabă încât să nu recunoască în suferinţele şi tulburările care, mai mult decât în oricare altă ţară şi fără precedent în istoria sa, s-au abătut asupra naţiunii americane, dovezile începuturilor acelei renaşteri spirituale pe care cuvintele grăitoare ale lui 'Abdu'l-Bahá le prefigurează atât de clar? Chinuirile crunte şi spasmele dureroase de agonie pe care începe să le resimtă acum sufletul unei naţiuni cuprinse de durerile facerii vestesc din plin acest lucru. Comparaţi situaţia tristă a naţiunilor pământului, şi mai ales a acestei mari Republici Occidentale, cu succesele în creştere a acelui pumn de cetăţeni ai săi a căror misiune este - dacă vor rămâne credincioşi menirii lor - să vindece rănile ei, să-i redea încrederea şi să-i reînvie speranţele pierdute. Comparaţi convulsile cumplite, conflictele sângeroase, disputele meschine, controversele răsuflate, revoluţiile nesfârşite care agită masele, cu noua lumină senină a Pacii şi Adevărului care învăluie , călăuzeşte şi susţine acei moştenitori viteji ai legii şi iubirii lui Bahá'u'lláh. Comparaţi instituţiile în descompunere, guvernările discreditate, teoriile depăşite, degradarea înspăimântătoare, nebuniile şi violenţa, şiretlicurile, vicleniile şi compromisurile care caracterizează vremurile actuale cu consolidarea constantă, disciplina sfântă, unitatea şi coeziunea, convingerea neprecupeţită, loialitatea absolută, sacrificiul eroic de sine care constituie semnul distinctiv al acestor fideli împuterniciţi şi crainici ai epocii de aur a Credinţei lui Bahá'u'lláh.
Nu e de mirare că următoarele cuvinte profetice au fost revelate de 'Abdu'l-Bahá: "Estul," ne asigură El, "a fost într-adevăr iluminat de lumina Împărăţiei. Nu va trece mult şi aceeaşi lumină va revărsa o strălucire şi mai mare asupra Vestului. Atunci inimile popoarelor sale vor fi animate prin puterea învăţăturilor lui Dumnezeu, iar sufletele lor se vor înflăcăra de focul nepieritor al iubirii Sale”. “Prestigiul Credinţei lui Dumnezeu," afirmă El, "a crescut în mod nemăsurat. Măreţia sa este astăzi vădită. Se apropie ziua când va provoca în inimile oamenilor un tumult extraordinar. De aceea bucuraţi-vă, o voi locuitori ai Americii, bucuraţi-vă cu o bucurie fără seamăn!"
Prea-iubiţi şi mult-stimaţi fraţi! Dacă ne îndreptăm privirile înapoi asupra celor patruzeci de ani care au trecut de când razele prielnice ale Revelaţiei Bahá'í au încălzit şi au iluminat pentru prima oară continentul american, constatăm că ei se pot împărţi în patru perioade distincte, fiecare din ele culminând cu un eveniment de o asemenea importanţă încât constituie o piatră de hotar pe drumul care-i va duce pe credincioşii americani spre victoria ce le-a fost făgăduită. Prima dintre aceste patru decade (1893-1903), caracterizată printr-un proces de fermentaţie încet dar sigur, se poate spune că a culminat cu pelerinajul istoric la Mausoleul lui Bahá'u'lláh, întreprins de discipolii americani ai lui 'Abdu'l-Bahá. Cei zece ani care au urmat (1903-1913), atât de plini de încercări şi teste care au agitat, purificat şi stimulat corpul primilor pionieri ai Credinţei în această ţară, au avut drept punct culminant fericit vizita memorabilă a lui 'Abdu'l-Bahá în America. A treia perioadă (1913-1923), o perioadă de consolidare liniştită şi neîntreruptă a avut drept rezultat inevitabil naşterea acelei Administraţii divin-instaurată, ale cărei temelii au fost stabilite clar prin Testamentul Dascălului dispărut dintre noi. Cei din urmă zece ani (1923-1933), care s-au caracterizat printr-o continuă dezvoltare internă şi printr-o remarcabilă extindere a activităţilor internaţionale ale unei comunităţi în creştere, au fost martorii desăvârşirii suprastructurii Mashriqu'l-Adhkárului -- puternicul bastion al Administraţiei, simbolul tăriei ei şi însemnul viitoarei ei slave.
Fiecare din aceste perioade succesive, pare să fi adus contribuţia sa individuală la îmbogăţirea vieţii spirituale a acestei comunităţi şi la pregătirea membrilor ei pentru asumarea uriaşei răspunderi a misiunii ei unice. Pelerinajele, pe care reprezentanţii ei de frunte s-au simţit îmboldiţi să le întreprindă în acea perioadă timpurie a istoriei sale, au înflăcărat sufletele membrilor ei cu o iubire şi un zel pe care nici un fel de adversităţi nu le mai puteau înăbuşi. Încercările şi necazurile pe care le-a suferit ulterior au dat putinţa celor care le-au trecut de a dobândi o înţelegere a implicaţiilor credinţei lor pe care nici o opoziţie oricât de hotărâtă şi bine organizată ar fi, n-ar putea spera vreodată să o slăbească. Instituţiile pe care aderenţii săi trecuţi prin teste şi necazuri le-au înfiinţat au furnizat promotorilor ei acel echilibru şi acea stabilitate pe care o impunea urgent numărul crescut al membrilor ei şi extinderea neîncetată a activităţilor ei. Şi, în sfârşit, Templul pe care reprezentanţii unei Administraţii ferm stabilite au fost inspiraţi să-l ridice le-a dat o viziune pe care nici furtuna dezordinilor interne, nici vijelia comoţiilor internaţionale nu au putut s-o întunece.
Ar dura prea mult să încerc să descriu chiar şi pe scurt primele frământări pe care le-a suscitat pe dată introducerea Revelaţiei Bahá'í în Lumea Nouă, aşa cum a fost concepută, iniţiată şi dirijată de iubitul nostru Dascăl. Şi nici spaţiul nu-mi îngăduie să relatez circumstanţele în care a avut loc epocala vizită a primilor pelerini americani la Mausoleul sfânt al lui Bahá'u'lláh, nu pot nici vorbi de faptele care au marcat întoarcerea în ţara lor natală a acestor purtători ai unei noi Evanghelii sau să apreciez consecinţele imediate ale realizărilor lor. Nici un cuvânt al meu n-ar fi suficient pentru a arăta ce efect instantaneu a avut revelarea speranţelor, asteptărilor şi ţelurilor lui 'Abdu'l-Bahá asupra unui continent trezit, cum a electrificat minţile şi inimile celor ce au avut privilegiul să-L asculte, cei care au avut parte de binecuvântările Sale nepreţuite şi au fost aleşi pentru a le acorda încrederea şi nădejdile Sale. Nu voi putea nicicând spera să pot interpreta cum se cuvine sentimentele năvalnice care s-au trezit în acele suflete eroice pe când şedeau la picioarele Dascălului lor, la adăpostul locuinţei-închisori în care locuia, dornici de a absorbi şi hotărâţi să păstreze efuziunile Înţelepciunii Sale divine. Nu voi putea niciodată aduce un suficient omagiu acelui spirit ferm şi neînduplecat pe care impactul unei personalităţi magnetice şi magia unor cuvântări prestigioase l-a aprins în sufletele întregului grup de pelerini întorşi acasă, acei crainici consacraţi ai Legământului lui Dumnezeu, într-o perioadă atât de decisivă a istoriei lor. Amintirea unor nume ca Lua, Chase, MacNutt, Dealy, Goodall, Dodge, Farmer şi Brittingham -- pentru a menţiona numai câteva din stelele acelei galaxii nemuritoare, adunate acum întru slava lui Bahá'u'lláh --va rămâne pentru întotdeauna asociată cu apariţia şi instaurarea Credinţei Sale pe continentul american şi va continua să reverse asupra analelor sale o strălucire pe care timpul nu o va putea niciodată umbri.
Prin aceste pelerinaje care s-au succedat în anii ce au urmat îndată după înălţarea lui Bahá'u'lláh, splendoarea Legământului, înnourată pentru un timp de aparenta ascensiune a Celui Mai Mare Distrugător al său, s-a ridicat triumfătoare din mijlocul vicisitudinilor care s-au abătut asupra sa. Datorită venirii acestor pelerini, şi numai datorită lor, tristeţea care îi cuprinsese pe membrii neconsolaţi ai familiei lui 'Abdu'l-Bahá a fost în cele din urmă risipită. Datorită acestor vizitatori ce soseau succesiv, Cea Mai Mare Sfântă Frunză, care singură printre toţi membrii familiei Tatălui ei împreună cu Fratele ei, a trebuit să înfrunte rebeliunea majorităţii rudelor şi cunoscuţilor ei, a găsit acea mângâiere care a susţinut-o cu atâta putere până la sfârşitul vieţii ei. Prin forţele dezlănţuite în inima continentului american de acest mic grup de pelerini întorşi acasă, au fost nimicite toate planurile iniţiate de cel ce voia să năruie Cauza lui Dumnezeu.
Tabletele revelate ulterior de pana neobosită a lui 'Abdu'l-Bahá, exprimând într-un limbaj pasionat şi neechivoc instrucţiunile şi sfaturile Sale, apelurile şi comentariile Sale, speranţele şi dorinţele Sale, temerile şi avertismentele Sale, au început foarte curând să fie traduse, publicate şi răspândite în lungul şi în latul continentului nord-american aducând cercurilor tot mai largi de primi credincioşi acel sprijin spiritual care singur îi putea ajuta să supravieţuiască grelelor încercări prin care aveau să treacă în curând.
Căci ceasul unei crize fără precedent se apropia în mod inexorabil. Indiciile unor disensiuni ivite din trufie şi ambiţie începeau să întunece strălucirea şi să întârzie creşterea comunităţii nou-născute pe care învăţătorii apostolici ai acelui continent se străduiseră s-o înfiinţeze. Cel ce fusese instrumentul pentru inaugurarea unei ere atât de minunate în istoria Credinţei, căruia Centrul Legământului lui Bahá'u'lláh îi conferise titluri ca "Petru lui Bahá", "Păstorul Turmei lui Dumnezeu", "Cuceritorul Americii", căruia i-a fost dat privilegiul unic de a-l ajuta pe 'Abdu'l-Bahá la punerea pietrei de temelie a Mausoleului lui Báb pe Muntele Carmel -- un astfel de om, orbit de succesul său extraordinar şi aspirând la o dominaţie absolută asupra credinţei şi activităţiilor codiscipolilor săi, a înălţat cu insolenţă stindardul revoltei. Separându-se de 'Abdu'l-Bahá şi alăturându-se Duşmanului de moarte al Credinţei lui Dumnezeu, acest apostat indus în eroare a încercat, prin pervertirea învăţăturilor şi ducând o campanie susţinută de discreditare împotriva persoanei lui 'Abdu'l-Bahá, să submineze credinţa acelor adepţi pe care se străduise cu atâta zel timp de nu mai puţin de opt ani să-i convertească. Prin manifeste pe care le-a publicat în colaborare activă cu emisarii principalului său aliat şi susţinut de eforturile pe care clericii creştini, inamici ai Revelaţiei Bahá'í, începeau să le facă, el a reuşit să dea Credinţei născânde a lui Dumnezeu o lovitură din care şi-a revenit greu şi dureros.
Nu e cazul să ma opresc asupra efectelor imediate ale acestei sciziuni serioase dar trecătoare în rândurile aderenţilor americani ai Cauzei lui Bahá'u'lláh. Nu e nevoie nici să iau în discuţie caracterul scrierilor defăimătoare care s-au revărsat asupra lor. Nu mi se pare necesar nici să enumăr măsurile la care a recurs Dascălul, de-a pururi vigilent, pentru a atenua şi în cele din urmă risipi temerile lor. Viitorul cronicar va avea menirea să aprecieze valoarea misiunii fiecăruia din cei patru emisari aleşi de 'Abdu'l-Bahá, care într-o succesiune rapidă au fost trimişi pentru a pacifica şi reînvigora acea comunitate tulburată. El va avea sarcina de a trasa, în lucrarea pe care aceşti delegaţi ai lui 'Abdu'l-Bahá aveau s-o întreprindă, începuturile vastei Administraţii a cărei piatră de temelie aceşti emisari erau desemnaţi s-o pună -- o Administraţie al cărei Edificiu simbolic avea să-l întemeieze mai târziu chiar El personal şi a cărei bază şi al cărei ţel urmau să fie extinse prin prevederile Testamentului Său.
Este suficient să spun că în acest stadiu al evoluţiei ei, activităţile unei Credinţe de neînvins ajunseseră la asemenea dimensiuni încât, pe de-o parte, inamicii ei erau siliţi să născocească noi arme pentru viitoarele lor atacuri, iar pe de altă parte, Promotorul ei suprem era încurajat să-şi instruiască adepţii, prin intermediul unor reprezentanţi şi învăţători calificaţi, în însuşirea elementelor rudimentare în domeniul administraţiei care pe măsură ce evolua avea să încarneze şi în acelaşi timp să păstreze şi să promoveze spiritul său. În lucrările lor, agresori neînduplecaţi precum Vatralsky, Wilson, Jessup şi Richardson se iau la întrecere în încercările lor zadarnice de a întina puritatea Credinţei, de a opri înaintarea ei şi de a o sili să capituleze. La acuzaţiile de nihilism, erezie, gnosticism mahomedan, imoralitate, ocultism şi comunism care le-au fost aduse în mod curent, victimile neînfricate ale acestor încriminări infame, au răspuns, potrivit instrucţiunilor lui 'Abdu'l-Bahá, prin iniţierea unei serii de acţiuni care prin chiar natura lor aveau să fie precursorii instituţiilor administrative permanente, recunoscute în mod oficial. Inaugurarea la Chicago a primei Case a Spiritualităţii, desemnată de 'Abdu'l-Bahá a fi "Casa Dreptăţii" pentru acel oraş; înfiinţarea Societăţii de Editare Bahá'í; întemeierea Frăţiei Green Acre; publicarea revistei Star of the West; sesiunea primei Convenţii Bahá'í organizată încât să aibă loc în acelaşi timp cu transferarea rămăşiţelor sacre ale lui Báb la locul de veci pe muntele Carmel; constituirea societăţii Bahá'í Temple Unity şi formarea Comitetului Executiv al Mashriqu'l-Adhkárului -- toate acestea stau mărturie pentru înfăptuirile cele mai de seamă ale credincioşilor americani care au imortalizat memoria perioadei celei mai tumultoase din istoria lor. Lansată prin aceste acţiuni pe mările agitate ale unor calamităţi fără sfârşit, pilotată de braţul puternic al lui `Abdu'l-Bahá şi condusă de iniţiativa îndrăzneaţă şi vitalitatea debordantă a unui grup de discipoli greu încercaţi, Arca Legământului lui Bahá'u'lláh şi-a urmat chiar de atunci cursul constant, fără a ţine seama de furtunile amarnice care s-au abătut asupra ei şi care vor continua să o atace pe măsură ce-şi croieşte drum spre limanul făgăduit al unei păci şi securităţi netulburate .
Nemulţumindu-se cu realizările care au încununat eforturile unite ale reprezentanţilor lor aleşi pe continentul american şi încurajaţi de primele succese ale învăţătorilor pionieri şi dincolo de graniţile ţării lor, în Marea Britanie, Franţa şi Germania, comunitatea credincioşilor americani a hotărât să câştige în regiuni îndepărtate noi recruţi pentru armata în mişcare a lui Bahá'u'lláh. Pornind de la ţărmurile vestice ale ţării lor natale şi împinşi de energia nestăpânită a unei credinţe nou-născute, aceşti învăţători itineranţi ai Evangheliei lui Bahá'u'lláh au înaintat până la insulele din Pacific şi chiar până în China şi Japonia, hotărâţi să stabilească dincolo de mările cele mai îndepărtate avanposturile preaiubitei lor Credinţe. Atât la ea acasă cât şi în străinătate, această comunitate îşi demonstrase între timp, capacitatea de a lărgi sfera şi de a consolida temeliile vastei sale întreprinderi. Glasurile mânioase care se ridicaseră protestând împotriva înaintării sale fuseseră acoperite de aclamaţiile cu care Estul saluta recentele ei victorii. Elementele respingătoare care se conturau ameninţător, s-au estompat treptat în depărtări, oferind acestori nobili luptători un şi mai mare câmp de acţiune pentru exercitarea energiilor lor latente.
Credinţa lui Bahá'u'lláh a reînviat cu adevărat pe continentul american. Asemenea Păsării Phoenix, ea s-a ridicat în toată prospeţimea, vigoarea şi frumuseţea sa, iar acum, prin glasul triumfător al exponenţilor săi, îl chema în mod insistent pe 'Abdu'l-Bahá, implorându-L să întreprindă o călătorie spre ţărmurile sale. Primele roade ale misiunii încredinţate demnilor apărători ai Credinţei conferiseră apelului lor o asemenea intensitate încât 'Abdu'l-Bahá, care tocmai fusese eliberat din lanţurile unei tiranii odioase, n-a putut să-i reziste. Marea, incomparabila sa iubire pentru copiii Săi favoriţi l-a îmboldit să răspundă. Chemarea lor pasionată a fost întărită de numeroase invitaţii care i-au fost adresate din partea reprezentanţilor mai multor organizaţii interesate, fie religioase, fie educative sau umanitare, exprimând dorinţa lor arzătoare de a auzi chiar din gura Lui o expunere asupra învăţăturilor Tatălui Său.
Deşi gârbovit de vârstă, deşi în suferinţă din cauza grijilor acumulate în cincizeci de ani de exil şi captivitate,'Abdu'l-Bahá a pornit în memorabila Sa călătorie peste mări spre ţara in care avea să binecuvânteze prin prezenţa Sa şi să sanctifice prin faptele Sale, acţiunile măreţe pe care discipolii Săi, îndemnaţi de spiritul Său, le-au realizat. Pana mea nu poate descrie împrejurările care au marcat înaintarea Sa victorioasă în principalele oraşe din Statele Unite şi Canada. Bucuria stârnită de vestea sosirii Sale, publicitatea iscată în jurul activităţiilor Sale, forţele eliberate de cuvântările Sale, opoziţia provocată de implicaţiile învăţăturilor Sale şi episoadele semnificative cărora cuvintele şi faptele Sale le-au dat naştere, generaţiile viitoare vor consemna toate acestea fără îndoială cu minuţiozitate şi cum se cuvine. Ele vor sublinia cu grijă trăsăturile lor, vor respecta şi păstra amintirea lor şi vor transmite descendenţilor lor o relatare exactă a celor mai mici amănunte. Ar fi, într-adevăr, prea îndrăzneţ din partea noastră să încercăm în momentul de faţă să schiţăm chiar numai în linii mari contururile unei teme atât de vaste, atât de interesante. Contemplând, după trecerea de mai bine de douăzeci de ani, acest memorabil punct de cotitură în istoria spirituală a Americii, încă mai trebuie să mărturisim că nu suntem capabili să înţelegem însemnătatea lui sau să-i pătrundem misterul. M-am referit în paginile precedente la câteva din trăsăturile mai proeminente ale acelei vizite de neuitat. Aruncând o privire înapoi asupra acelor evenimente, înţelegem că ele proclamă în mod grăitor ţelul clar al lui 'Abdu'l-Bahá de a conferi prin aceste acţiuni simbolice, comunităţii prim născute din Occident, acea întîietate care avea să fie drepul prin naştere al credincioşilor americani.
Sămânţa pe care 'Abdu'l-Bahá ă împrăştiat-o cu atâta dărnicie prin activitatea Sa necurmată a conferit Statelor Unite şi Canadei, chiar întregului continent, potenţialităţi cum nu le mai cunoscuse în întrega sa istorie. Micului grup al discipolilor săi prea iubiţi şi bine instruiţi, şi prin intermediul lor şi a descendenţilor lor, El le-a lăsat, prin această vizită, o moştenire de nepreţuit -- o moştenire care implica obligaţia sacră şi primordială de a se ridica şi continua în acel sol fertil lucrarea pe care El o iniţiase atât de glorios. Numai vag ne putem închipui urările care au izvorât din inima Sa arzătoare atunci când şi-a luat pentru ultima oară rămas bun de la acea ţară promiţătoare. Ne putem însă foarte bine imagina că în ajunul plecării Sale, El s-a adresat astfel discipolilor săi: o Înţelepciune de nepătruns, în generozitatea ei infinită, a ales ţara voastră natală pentru realizarea unui scop măreţ. Prin intermediul Legământului lui Bahá'u'lláh, am fost chemat, de la începutul misiunii mele, să vin aici şi să brăzdez această glie asemenea unui plugar. Grandioasele confirmări care s-au revărsat asupra voastră în primele zile ale activităţii voastre au pregătit şi învigorat solul vostru. Încercările prin care aţi trecut ulterior au făcut brazde adânci în câmpul pe care eu l-am pregătit cu propriile mele mâini. Sămânţa încredinţată mie am aruncat-o până la mari depărtări în faţa voastră. Prin grija voastră iubitoare şi eforturile voastre necurmate, fiecare din aceste seminţe trebuie să încolţească, fiecare trebuie să dea roadele asteptate. Foarte curând va veni asupra voastră o iarnă mai aspră ca niciodată. Nori negri, prevestitori de furtună, se adună cu repeziciune la orizont. Vijellii năpraznice se vor abate asupra voastră din toate părţile. Lumina Legământului se va întuneca în urma plecării mele. Dar aceste puternice rafale de vânt, această dezolare iernatică vor trece. Sămânţa adormită se va trezi şi din ea va ţâşni o nouă energie. Ea va înmuguri, iar frunzele şi bobocii ei vor fi măreţele ei instituţii. Ploile primăvăratice care prin mila iubitoare a Tatălui meu ceresc se vor revărsa asupra voastră vor îngădui acestor plante fragede să-şi întindă ramurile până în regiuni îndepărtate, dincolo de graniţele ţării voastre natale. Şi în cele din urmă, înălţarea continuă a soarelui Revelaţiei Sale, strălucind la zenit, va face ca măreţul Pom al Credinţei Sale să rodească, astfel încât la împlinirea vremurilor, pe pământul ţării voastre, să răsară fructul de aur.
Implicaţiile unui asemenea mesaj de adio nu puteau rămâne pentru multă vreme ascunse discipolilor lui 'Abdu'l-Bahá. Abia îşi încheiase voiajul lung si intens pe continentele American şi European, şi iată că evenimentele grave la care făcuse aluzie au început să se manifeste. Un conflict din cele pe care le prevestise a întrerupt pentru un timp toate mijloacele de comunicaţie cu cei în care îşi pusese întreaga lui încredere şi de la care aştepta foarte mult în schimb. Dezolarea iernatică, cu toate ravagiile şi masacrele ei şi-a urmat cursul implacabil timp de patru ani, timp in care El, retras în singurătatea liniştită a reşedinţei Sale în vecinătatea imediată a mausoleului sacru al lui Bahá'u'lláh, a continuat să comunice gândurile şi dorinţele Sale celor pe care îi lăsase în urmă şi cărora le acordase dovezile unice ale bunăvoinţei Sale. În Tabletele nemuritoate pe care în lungile ceasuri de comuniune cu mult iubiţii Săi prieteni le-a revelat, El a dezvăluit în faţa ochilor lor concepţia Sa despre destinul lor spiritual, Planul Său pentru misiunea pe care dorea ca ei să şi-o asume. Seminţele pe care le semănase cu mâna Lui, El le uda acum cu aceeaşi grijă, aceeaşi dragoste şi răbdare care caracterizase strădaniile Sale din trecut, pe când activa în mijlocul lor.
Sunetul de trâmbiţă lansat de 'Abdu'l-Bahá a fost semnalul pentru o nouă serie de activităţi care atât prin ţelurile pe care le-au inspirat cât şi prin forţele pe care le-au pus în mişcare erau unice în experienţa de până atunci a Americii. Dând un impuls fără precedent lucrării pe care ambasadorii întreprinzători ai Mesajului lui Bahá'u'lláh o iniţiaseră în ţări îndepărtate, această mişcare puternică a continuat să se extindă până în zilele noastre, a dobândit un nou elan pe măsură ce îşi întindea ramurile pe suprafaţa globului şi va continua să-şi accelereze înaintarea până ce ultimele dorinţe ale Promotorului ei vor fi cu totul împlinite.
Lăsând în urma lor căminul, familia, prietenii şi poziţia socială, o mână de bărbaţi şi femei, înflăcăraţi de un zel şi o încredere pe care nici o intervenţie omenească nu o poate aprinde, s-au ridicat pentru a duce la îndeplinire mandatul încredinţat de 'Abdu'l-Bahá. Navigând spre nord până în Alaska, ajungând până în Indiile Occidentale, pătrunzând în continentul Sud-american, pe malurile Amazonului, traversând Anzii până la punctul cel mai sudic al Republicii Argentina, croindu-şi cu repeziciune drum spre vest, până în Tahiti şi mai departe spre continentul Australiei şi de acolo spre Noua Zeelandă şi Tasmania, aceşti îndrăzneţi crainici ai Credinţei lui Bahá'u'lláh au reuşit să dea, prin faptele lor, actualei generaţii de credincioşi Bahá'í din Est un exemplu cu care să se poată lua la întrecere. Conduşi de ilustra lor reprezentantă, care de când 'Abdu'l-Bahá a lansat apelul său a făcut de două ori ocolul pământului şi care continuă, cu un curaj şi o forţă sufletească minunată să-şi îmbogăţească recordul de nedepăşit în câmpul servirii, aceşti bărbaţi şi femei au jucat un rol indispensabil în extinderea, într-o măsură neîntrecută de atunci în istoria Bahá'í, a influenţei suveranităţii universale a lui Bahá'u'lláh. Înfruntând piedici aproape insurmontabile, ei au reuşit în cele mai multe dintre ţările prin care au trecut sau în care au locuit să proclame învăţăturile Credinţei, să răspândească literatura ei, să apere Cauza ei, să pună bazele instituţiilor ei şi să sporească numărul adepţilor săi declaraţi. Mi-ar fi imposibil să dezvolt în acest cadru restrâns istoria unor acţiuni atât de eroice. Şi nici un omagiu al meu nu ar putea cinsti în suficientă măsură spiritul care a dat putere acestor purtători ai stindardului Religiei lui Dumnezeu să câştige asemenea lauri şi să confere o asemenea distincţie generaţiei căreia îi aparţin.
În vremea aceea Cauza lui Bahá'u'lláh încercuise întreg globul. Lumina sa, născută în întunecata Persie fusese purtată succesiv pe continentele european, african, american şi pătrundea acum în inima Australiei, cuprinzând astfel tot pământul asemenea unei cingători de glorie strălucitoare. Partea care le-a revenit acestor demni şi temerari discipoli în luminarea ultimilor zile ale vieţii pământeşti a lui 'Abdu'l-Bahá, El singur a putut s-o cunoască pe de-a întregul şi s-o aprecieze în suficientă măsură. Semnificaţia unică şi veşnică a acelor realizări va fi fără îndoială relevată prin strădaniile noii generaţii, iar prin acţiunile sale, ea va păstra şi va slăvi cum se cuvine amintirea lor. Ce mulţumire profundă trebuie să fi resimţit 'Abdu'l-Bahá, atunci când, ştiind că ceasul cel din urmă se apropie, a putut fi martorul primelor roade ale serviciilor internaţionale aduse de aceşti eroi ai Credinţei Tatălui Său! El le încredinţase o moştenire însemnată şi măreaţă. În amurgul vieţii Sale pământeşti, El se putea odihni liniştit, având asigurarea netulburată că se putea bizui pe asemenea mâini capabile de a păstra integritatea acestei moşteniri şi de a-i preamări virtuţile.
Săvârşirea din viaţă a lui 'Abdu'l-Bahá, atât de neaşteptată din punct de vedere al împrejurărilor care au cauzat-o şi atât de dramatică în ce priveşte consecinţele nu putea să stânjenească acţiunea unei forţe atât de dinamice, nici să-i întunece ţelul. Apelurile fervente coţinute în Ultima Dorinţă şi Testamentul unui Dascăl plecat dintre noi, nu puteau decât să-i confirme scopul, să-i determine caracterul şi să întărească făgăduiala cu privire la succesul său final.
Din suferinţele crunte îndurate de adepţii Săi văduviţi şi din focul şi tulburarea stârnite de atacurile unui duşman neobosit s-a născut Administraţia Credinţei de neînvins a lui Bahá'u'lláh. Energiile intense eliberate prin înălţarea Centrului Legământului Său s-au cristalizat în acest infailibil Organ suprem pentru înfăptuirea unui Scop Divin. Ultima Dorinţă şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá a dezvăluit caracterul său, a reafirmat baza sa, a completat principiile sale, a confirmat faptul că e indispensabil şi a enumerat instituţiile sale principale. Cu aceeaşi spontaneitate care a caracterizat răspunsul dat Mesajului proclamat de Bahá'u'lláh, America s-a ridicat acum pentru a susţine cauza Administraţiei pe care Ultima Dorinţă şi Testamentul Fiului Său a întemeiat-o în mod clar. Ei şi numai ei i-a fost scris, în anii tumultuoşi care au urmat revelării unui Document atât de însemnat, să devină campioana neînfricată a acelei Administraţii, pivotul instituţiilor sale nou născute şi promotoarea principală a influenţei sale. Fraţilor lor persani, care în vremurile eroice ale Credinţei câştigasera coroana martiriului, le urmau acum în mod demn credincioşii americani, precursorii epocii de aur, purtând la rândul lor laurii unei victorii cu greu dobândite. Cronica neîntreruptă a faptelor lor glorioase a stabilit, dincolo de orice urmă de îndoială, rolul lor preponderent în făurirea destinului Credinţei lor. Într-o lume chinuită de mari suferinţe şi alunecând spre haos, această comunitate - avangarda forţelor liberatoare ale lui Bahá'u'lláh - a reuşit, în anii care au urmat dispariţiei lui 'Abdu'l-Bahá, să se ridice mult deasupra instituţiilor înfiinţate de comunităţiile surori din Est şi din Vest, putând foarte bine constitui pilonul principal al acelei viitoare Case -- o Casă pe care posteritatea o va considera ca un ultim refugiu al unei civilizaţii pe cale de a se prăbuşi.
Din îndeplinirea misiunii lor, nici murmurele trădătorilor, nici atacurile virulente ale duşmanilor lor declaraţi nu i-au putut abate din calea nobilului lor ţel, după cum n-au reuşit nici să le submineze credinţa în caracterul sublim al chemării lor. Agitaţia stârnită de acela care, în setea lui sordidă şi neîncetată de bunuri pământeşti ar fi putut întina numele neprihănit al credinţei lor, nu le-a tulburat în mare liniştea, avertizaţi fiind de 'Abdu'l-Bahá. Pregătiţi prin mari suferinţe şi în siguranţă în fortăreaţa instituţiilor lor în rapidă dezvoltare, ei au întâmpinat cu dispreţ insinuările sale şi prin loialitatea lor neclintită au reuşit să-i spulbere speranţele. Ei au refuzat să ţină cât de cât seama de prestigiul recunoscut şi de serviciile prestate în trecut de tatăl său şi de tovarăşii săi, rămânând astfel fermi în hotărârea lor de a ignora cu desăvârşire o persoană pe care 'Abdu'l-Bahá o condamnase atât de categoric. Atacurile mascate prin care o mână de entuziaşti amăgiţi au încercat ulterior, în paginile periodicului lor, să frâneze creşterea şi să nimicească perspectivele unei tinere Administraţii, nu şi-au atins nici ele scopul. Atitudinea adoptată mai târziu de o femeie rătăcită, afirmaţiile ei ridicole, îndrăzneala ei de a dispreţui Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá şi de a-i pune la îndoială autenticitatea, precum şi încercările ei de a răstălmăci principiile sale au fost de asemenea incapabile să producă o breşă cât de neînsemnată în rândurile apărătorilor săi viteji. Planurile trădătoare urzite de ambiţia unui inamic perfid recent apărut, cu ajutorul cărora se mai străduieşte încă să discrediteze nobila operă a lui 'Abdu'l-Bahá şi să corupă principiile sale administrative, au fost şi ele complet dejucate. Aceste încercări intermitente şi nereuşite din partea atacatorilor săi ce căutau să forţeze capitularea fortăreţei nou construite a Credinţei au fost de la bun început desconsiderate de apărătorii ei. Oricât de acerbe atacurile inamicului, oricât de iscusite stratagemele sale, ei au refuzat să renunţe cât de puţin la convingerile lor îndrăgite. Ei au ignorat întru totul insinuările şi larma stârnită de el. Nu puteau decât să dispreţuiască motivele care stăteau la baza acţiunilor sale, metodele pe care le utiliza constant şi privilegiile precare de care părea să se bucure pentru o clipă. Prosperând o perioadă cu ajutorul şiretlicurilor pe care minţile lor le uneltiseră şi susţinuţi de avantajele efemere conferite de faimă, înzestrări şi avere, aceşti exponenţi notorii ai corupţiei şi ereziei au reuşit pentru o vreme să-şi scoată la iveală trăsăturile respingătoare pentru ca să se afunde apoi, la fel de repede cum s-au ridicat, în mlaştina unui sfârşit josnic.
Din mijlocul acestor grele încercări, asemănătoare sub anumite aspecte cu furtunile crunte care au însoţit naşterea Credinţei în ţara ei natală, credincioşii americani au ieşit din nou victorioşi, fără a se abate din calea lor, fără ca renumele lor să fie întinat, fără ca moştenirea să le fi fost atinsă. O serie de realizări magnifice, una mai semnificativă decât alta, aveau să arunce o lumină din ce în ce mai mare asupra unui palmares ilustru. În anii întunecaţi care au urmat imediat după înălţarea lui 'Abdu'l-Bahá, faptele lor au strălucit atât de puternic încât au devenit obiectul invidiei şi admiraţiei fraţilor lor mai puţin privilegiaţi. Întreaga comunitate, liberă şi cu deplină încredere, se ridica pentru a întâmpina o ocazie glorioasă şi măreaţă. Forţele care motivaseră naşterea ei, care contribuiseră la progresul ei, accelerau acum creşterea ei, într-o manieră şi cu atâta rapiditate încât nici durerile unei calamităţi mondiale, nici convulsiile neîncetate ale unor vremuri tulburi nu i-au putut paraliza eforturile sau opri înaintarea.
Pe plan intern comunitatea se angajase într-o serie de întreprinderi care aveau să-i permită pe de-o parte să-şi extindă şi mai mult sfera jurisdicţiei ei spirituale, iar pe de altă parte să făurească instrumentele esenţiale pentru crearea şi consolidarea instituţiilor pe care o asemenea extindere le solicita imperios. Pe plan extern, acţiunile sale se inspirau din dublul obiectiv de a continua cu o mai mare intensitate decât în trecut lucrarea minunată pe care o iniţiaseră în toate cele cinci continente învăţătorii ei internaţionali, precum şi de a lua parte într-o măsură tot mai mare la tratarea şi soluţionarea problemelor delicate şi complexe cu care o Credinţă recent emancipată era confruntată. Naşterea Administraţiei pe acel continent marcaseră aceste strădanii demne de laudă. Consolidarea ei treptată era sortită să asigure continuarea lor şi să accentueze eficacitatea lor.
Singurul lucru pe care îl pot face în prezent este enumerarea celor mai de seamă realizări, care în propria lor ţară şi dincolo de graniţele ei au sporit atât de mult prestigiul credincioşilor americani şi au contribuit la slăvirea şi cinstirea Celui mai Mare Nume, lăsând în grija generaţiilor viitoare sarcina de a explica însemnătatea lor şi de aprecia în mod cuvenit valoarea lor. Corpului reprezentanţilor lor aleşi le revine onoarea de a fi primii printre Adunările surori din Est şi Vest care au conceput, au promulgat şi au legalizat instrumentele esenţiale pentru îndeplinirea eficientă a obligaţiilor lor colective -- instrumente pe care orice comunitate Bahá'í constituită bine trebuie să le considere ca un model demn de a fi adoptat şi copiat. Tot eforturilor lor trebuie atribuită realizarea istorică de a fi asigurat aşezămintelor lor naţionale o bază permanentă şi inatacabilă şi de a fi creat instanţele necesare pentru formarea acelor organe subsidiare a căror funcţiune constă în a administra, în numele împuterniciţilor lor, bunurile pe care aceştia le-ar putea dobândi şi dincolo de limitele jurisdicţiei lor. Prin ponderea sprijinului moral acordat cu atâta generozitate fraţilor lor egiptieni, ei au putut înlătura câteva din cele mai serioase piedici pe care Credinţa a trebuit să le biruie în lupta ei de eliberare din cătuşele ortodoxiei musulmane. Prin intervenţiile eficiente şi oportune ale aceloraşi reprezentanţi aleşi, ei au putut evita nenorocirile şi primejdiile care i-au ameninţat pe colaboratorii lor persecutaţi din Republicile Sovietice şi să ţină piept furiei care ameninţa să nimicească fără întârziere una din cele mai preţioase şi nobile instituţii Bahá'í. Nimic altceva în afară de ajutorul neprecupeţit, moral sau financiar, pe care credincioşii americani au binevoit să-l acorde, individual sau în mod colectiv, în diferite ocazii, fraţilor lor nevoiaşi şi hărţuiţi din Persia, n-ar fi putut salva aceste victime nefericite de consecinţele calamităţilor care s-au abătut asupra lor în anii care au urmat înălţării lui 'Abdu'l-Bahá. Publicitatea pe care au creat-o prin eforturile lor fraţii americani, protestele care s-au simţit îndemnaţi să le facă , apelurile şi petiţiile pe care le-au prezentat au atenuat suferinţele şi au înfrânat violenţa celui mai rău, celui mai tiranic adversar al Credinţei din acea ţară. Cine altul dacă nu unul din reprezentanţii lor cei mai de seamă s-a ridicat pentru a atrage atenţia celui mai înalt Tribunal al lumii asupra nedreptăţilor îndurate de o Credinţă căreia uzurpatorul îi răpise unul din sanctuarele sale cele mai sfinte? Cine altcineva a reuşit să obţină, prin eforturi stăruitoare şi pline răbdare, acele declaraţii scrise care proclamă dreptatea unei cauze persecutate şi recunoaşte în mod tacit dreptul ei la un statut de religie independentă? "Comisia," scrie în rezoluţia adoptată de Comisia Mandatarilor Permanenţi ai Ligii Naţiunilor, "recomandă Consiliului să ceară guvernului britanic să intervină pe lângă guvernul Iraqului pentru ca acesta să revină neîntârziat asupra refuzului său de a face dreptate petiţionarilor. (Adunarea Spirituala a Bahá'íilor din Bagdad)." Cine altcineva decât o credincioasă din America ar fi putut obţine din partea unui cap încoronat mărturisiri atât de impresionante şi repetate cu privire la puterea regeneratoare a Credinţei lui Dumnezeu precum şi referiri atât de izbitoare la universalitatea învăţăturilor sale şi misiunea ei sublimă. "Învăţătura Bahá'í," astfel sună mărturia scrisă a Reginei, "aduce pace şi înţelegere. Ea este asemenea unei largi îmbrăţişări care adună laolaltă pe toţi cei care au căutat vreme îndelungată cuvinte de nădejde. Ea acceptă pe toţi marii profeţi din trecut, ea nu distruge nici o altă credinţă şi lasă toate uşile deschise. Întristată de conflictele continue dintre credincioşii de diferite confesiuni şi îndurerată de intoleranţa lor reciprocă, am descoperit în religia Bahá'í adevăratul spirit al lui Hristos atât de des tăgăduit şi greşit înţeles: Unitate în loc de luptă, Speranţă în loc de condamnare, Iubire în loc de ură şi o mare sursă de liniştire pentru toţi oamenii." Oare n-au fost adepţii americani ai Credinţei lui Bahá'u'lláh aceia care prin atitudinea curajoasă a unuia dintre cei mai străluciţi membri ai comunităţii lor, au pregătit terenul pentru înlăturarea acelor bariere care au frânat timp de aproape un secol creşterea şi au paralizat energia coreligionarilor lor din Persia? Oare n-a fost America aceea care, având mereu în minte apelul pasionat al lui 'Abdu'l-Bahá, a trimis pâna la capătul pământului un număr mereu crescând din cetăţenii ei cei mai devotaţi, bărbaţi şi femei având o singură dorinţă în viaţă: să consolideze temeliile stăpânirii mondiale a lui Bahá'u'lláh? În capitalele cele mai nordice ale Europei, în cele mai multe din statele ei centrale, în toată Peninsula Balcanică, de-a lungul tărmurilor continentelor african, asiatic şi sudamerican, se află, în zilele noastre un mic grup de femei pionier care, singure şi cu posibilităţi reduse, trudesc şi se ostenesc pentru venirea Zilei prevestite de 'Abdu'l-Bahá. Oare atitudinea Celei mai Sfinte Frunze, spre sfârşitul vieţii ei, nu constituie o mărturie elocventă pentru rolul incomparabil jucat de credincioşii ei prieteni plini de iubire şi abnegaţie din acel continent pentru a-i uşura povara grea care i-a apăsat inima vreme atât de îndelungată? În sfârşit, cine ar îndrăzni să nege că terminarea suprastructurii Mashriqu'l-Adhkárului - glorioasa încununare a realizărilor trecute şi prezente ale Americii - a făurit acel lanţ mistic ce va lega mai ferm ca niciodată inimile maiştrilor săi constructori cu Cel ce este Sursa şi Centrul Credinţei lor şi Obiectul adoraţiei lor celei mai autentice?
Coreligionari de pe continentul american! Mari, într-adevăr au fost realizările voatre trecute şi prezente! Nemăsurat de mari sunt lucrurile minunate pe care vi le rezervă viitorul! Edificiul înălţat prin sacrificiile voastre mai trebuie înveşmântat. Casa care urmează să fie susţinută de instituţia administrativă cea mai înaltă, pe care prin mâinile voastre aţi creat-o, încă nu e construită. Prevederile principalului Depozitar al acelor legi care urmează să guverneze activitatea ei, nu sunt, în majoritatea lor, cunnoscute până în prezent. Steagul care trebuie să fie înălţat în propria voastră ţară - pentru ca dorinţa lui 'Abdu'l-Bahá să fie împlinită - încă n-a fost desfăşurat. Unitatea al cărei simbol va fi acest steag este departe de a fi instaurată. Mecanismul care trebuie neapărat să întruchipeze şi să păstreze această unitate încă nici nu a fost creat. America va fi aceea care se va ridica pentru a-şi asuma conducerea indispensabilă pentru făurirea destinelor acestei epoci tulburi sau una din ţările Europei va fi aceea? Va îngădui America vreuneia din comunităţile surori din Est sau din Vest să ajungă la o asemenea situaţie preponderentă încât să-i răpească acea prioritate spirituală cu care a fost investită şi pe care a păstrat-o până acum cu o asemenea nobleţe? Nu va contribui ea mai degrabă, printr-o nouă revelaţie a acelor forţe motrice inerente vieţii sale, pentru a spori moştenirea neasemuită pe care iubirea şi înţelepciunea unui Dascăl dispărut i-a conferit-o?
Trecutul ei a fost mărturie a vitalităţii inepuizabile a credinţei ei. Va confirma viitorul ei acest lucru?
Fratele vostru sincerCătre cei iubiţi de Dumnezeu şi către slujitoarele Celui Preamilostiv
din întregul Occident.În 23 mai al acestui an providenţial, lumea Bahá'í va sărbători a 90-a
aniversare a întemeierii Credinţei lui Bahá'u'lláh. Noi, cei care în acest
ceas ne aflăm în pragul ultimei decade al celui dintâi veac al erei Bahá'í,
ar trebui să ne oprim pentru o clipă şi să cugetăm asupra dispensaţiei
tainice a unei Revelaţii atât de măreţe, atât de cruciale. Cât de vastă,
cât de fascinantă este panorama care, după trecerea a nouăzeci de ani, se
desfăşoară în faţa ochilor noştri! Grandoarea ei impunătoare aproape ne
coplelşeşte. Simpla contemplare a acestui spectacol unic, reprezentarea,
chiar vagă a împrejurărilor în care a luat naştere şi s-a dezvoltat treptat
această Teofanie supremă, amintirea, chiar numai în linii mari,a luptelor
dureroase care au marcat ascensiunea ei şi au accelarat evoluţia ei, ar fi
suficiente pentru a convinge pe orice observator obiectiv de acele adevăruri
eterne care îi justifică viaţa şi care în mod necesar vor continua s-o
împingă înainte până ce va ajunge la suveranitatea ce îi este hărăzită.
Dominând întreaga sferă a acestui spectacol fascinant se înalţă figura
incomparabilă a lui Bahá'u'lláh, transcendentală în maiestatea Sa, senină,
copleşitoare, inaccesibilă în slava Ei. Alături de El, deşi subordonat ca
rang, şi investit cu autoritatea de a prezida împreună cu El asupra
destinelor acestei Dispensaţii supreme, în slava Sa tinerească,infinit în
gingăşia Lui, irezistibil în farmecul Lui, neîntrecut în eroismul Lui, fără
pereche în ceea ce priveşte împrejurările dramatice ale vieţii Sale scurte
dar atât de memorabilă, Báb, aruncă o lumina strălucitoare asupra întregii viziuni.
În sfârşit, deşi pe un plan propriu şi făcând parte dintr-o categorie
complet diferită de aceea a Figurilor gemene care L-au precedat, apare
personalitatea vibrantă, magnetică a lui 'Abdu'l-Bahá, reflectând, într-o măsură
cu care nici un om nu poate spera să rivalizeze, oricât de înalta ar fi treapta
pe care se află, slava şi puterea cu care au fost înzestraţi numai cei ce
sunt Manifestări ale lui Dumnezeu.Odată cu înălţarea lui 'Abdu'l-Bahá şi în special cu săvârşirea
din viaţă a mult-iubitei şi ilustrei lui surori, Cea mai Sfântă Frunză --
ultima supravieţuitoare a epocii glorioase şi eroice -- se încheie primul
şi cel mai mişcător capitol al istoriei Bahá'í, marcând sfârşitul
Erei Apostolice, Primare a Credinţei lui Bahá'u'lláh. 'Abdu'l-Bahá a fost
acela care prin prevederile şi ponderea Testamentului Său a făurit veriga
vitală care trebuie să lege pentru totdeauna epoca ce se încheie acum de cea
care în care trăim -- perioada tranzitorie şi formativă a Credinţei -- o
fază care la împlinirea vremurilor va înflori şi va da roade prin realizări
şi succese care vor vesti Epoca de Aur a Revelaţiei lui Bahá'u'lláh.
Mult iubiţi prieteni! Forţele impetuoase dezlănţuite atât de miraculos
prin acţiunea a două Manifestări independente, care s-au succedat în mod rapid,
sunt acum mobilizate şi disciplinate treptat, chiar sub ochii
noştri, prin grija unor împuterniciţi aleşi ai unei Credinţe de mare
anvergură. Ele se cristalizează încet devenind instituţii care vor fi
considerate ca un semn distinctiv şi o victorie a epocii pe care suntem
chemaţi s-o întemeiem şi s-o imortalizăm prin faptele noastre. Căci de
eforturile noastre actuale şi, mai presus de orice, de măsura în care ne
străduim să ne transformăm viaţa după modelul eroismului sublim asociat cu cei
care ne-au precedat depinde eficacitatea instrumentelor pe care le făurim acum
-- instrumente ce trebuie să clădească structura acelei Federaţii
binecuvântate care va vesti Epoca de Aur a Credinţei noastre.
Scopul meu, atunci când îmi arunc privirea înapoi asupra acelor ani
plini de fapte eroice, nu este acela de a trece în revistă chiar sumar
evenimentele importante care s-au succedat din 1844 până în zilele noastre.
După cum nu am nici intenţia de a face analiza forţelor care le-au provocat
şi nici de a face aprecieri privitoare la influenţa lor asupra popoarelor
şi instituţiilor în aproape toate continentele de pe glob. Biografii
autentice ale primilor credincioşi din perioada primară a Credinţei noastre
împreună cu cercetările asidue pe care istorici competenţi Bahá'í le vor
întreprinde în viitor se vor asocia pentru a transmite posterităţii expuneri
mai măiestrite ale istoriei acelor vremuri decât aş putea spera să le
realizez eu vreodată prin propriile mele strădanii. Principala mea preocupare
în această perioadă fascinantă a istoriei Bahá'í este mai degrabă să atrag
atenţia acelora care sunt hărăziţi a fi maeştrii constructori ai Ordinii
Administrative a lui Bahá'u'lláh asupra anumitor adevăruri fundamentale a căror
elucidare îi va ajuta intr-o foarte mare măsură la îndeplinirea efectivă a măreţei
lor lucrări.Pe lângă aceasta, statutul internaţional la care Religia lui Dumnezeu a
ajuns în prezent necesită în mod imperios ca principiile sale de bază să fie
delimitate în mod precis. Impulsul fără precedent pe care faptele ilustre ale
credincioşilor americani l-au dat înaintării continue a Credinţei; interesul
viu pe care primul Mashriqu'l-Adhkár din occident îl stârneşte cu
repeziciune în sânul diferitelor rase şi naţiuni; apariţia şi consolidarea
neîncetată a instituţiilor Bahá'í în nu mai puţin de patruzeci de ţări dintre
cele mai avansate din lume; difuzarea literaturii Bahá'í în nu mai puţin de
douăzeci şi cinci de limbi din cele mai răspândite; succesul recent dobândit
pe scară naţională de credincioşi persani care au făcut primii paşi pe
calea întemeierii, la periferia capitalei ţării lor natale, a celui de al
treilea Mashriqu'l-Adhkár al lumii Bahá'í; măsurile ce se iau pentru
formarea imediată a primei lor Adunări Spirituale Naţionale, reprezentând
interesele majorităţii covârşitoare a aderenţilor Bahá'í; înălţarea unui nou
pilon al Casei Universale a Dreptăţii, primul de acest fel în emisfera sudică;
mărturiile, atât verbale, cât şi scrise pe care o Credinţă militantă a
obţinut-o din sursă regală, din partea unor instituţii guvernamentale,
tribunale internaţionale, demnitari eclesiastici; publicitatea pe care i-au
adus-o acuzaţiile unor adversari necruţători noi şi vechi; eliberarea
oficială a unui număr ai adepţilor săi de cătuşele ortodoxiei musulmane
într-o ţară care poate fi considerată ca fiind cea mai luminată dintre
naţiunile islamice -- toate acestea constituie dovezi suficiente pentru
impulsul crescând cu care comunitatea invincibilă a Numelui Preamărit
înaintează spre victoria finală.responsabilităţilor ce îmi revin în calitatea mea de Păzitor al Credinţei lui
Bahá'u'lláh, într-un moment când lumina publicităţii se
concentrează din ce în ce mai mult asupra noastră, consider că este de datoria mea
să pun un accent deosebitasupra anumitor adevăruri care se află la baza Credinţei noastre, căci păstrarea
integrităţii ei este prima noastră îndatorire. Aceste adevăruri, dacă vor fi
susţinute cu dârzenie şi vor fi asimilate cum se cuvine, sunt convins că vor întări
în mare măsură vigoarea vieţii noastre spiritualeşi ne vor ajuta foarte mult la contracararea uneltirilor unui inamic
implacabil şi vigilent.Este convingerea mea inalterabilă că strădania pentru a dobândi o înţelegere
mai adecvată a semnificaţiei uluitoarei Revelaţii a lui Bahá'u'lláh trebuie
să fie prima obligaţie şi obiectul eforturilor neîncetate
ale fiecăruia dintre adepţii ei fideli. O înţelegere exactă şi profundă a unui
sistem atât de vast, a unei revelaţii atât de sublime, a unui crez atât de
sfânt este, în mod evident, dincolo de limitele şi posibilităţile de
înţelegere ale minţii noastre finite. Putem totuşi, şi este chiar de
datoria noastră, să căutăm să dobândim noi inspiraţii şi un sprijin
suplimentar pe măsură ce activăm pentru propagarea Credinţei Sale printr-o
înţelegere mai clară a adevărurilor pe care le conţine şi a principiilor pe care se bazează.
Într-o comunicare adresată credincioşilor americani, în cursul
explicaţiilor mele privitoare la rangul lui Báb, am făcut o observaţie în trecere
referitoare la măreţia incomparabilă a Revelaţiei al cărei umil Precursor se
considera El. El, pe care Bahá'u'lláh L-a proclamat în Kitáb-i-Iqán Qáimul
făgăduit, Cel ce a revelat nu mai puţin de douăzeci şi cinci de litere din
cele douăzeci şi şapte pe care toţi profeţii urmau să le reveleze, un Profet
atât de măreţ, a mărturisit El Însuşi preeminenţa acelei Revelaţii superioare
care avea să înlocuiască Revelaţia Sa. "Germenele", spune Báb în Bayánul
persan, "care conţine în el însuşi potenţialităţile Revelaţiei ce va să vină
este înzestrat cu o putere superioară forţelor combinate ale tuturor celor care
mă urmează pe mine". "Din toate omagiile", mai afirmă El, "pe care le-am adus
Aceluia care va veni după Mine, cel mai mare este acesta, şi anume mărturia
mea scrisă că nici unul din cuvintele Mele nu-l poate descrie pe El în mod
adecvat şi nici o referire la El în cartea mea, Bayánul, nu poate fi pe
măsura Cauzei Sale." "Bayánul", mai declară El în mod categoric în aceeeaşi
Carte, "şi tot ce cuprinde el gravitează în jurul cuvintelor Celui pe care
Dumnezeu îl va face cunoscut, după cum Alif (Evanghelia) şi tot ce cuprinde
ea gravitează în jurul cuvântului lui Mahomed, Apostolul lui Dumnezeu." "O mie
de citiri ale Bayánului nu pot echivala cu citirea unui singur verset care va
fi revelat de Acela pe care Dumnezeu îl va face cunoscut", remarcă El mai
departe... "Astăzi Bayánul este în faza de germinare; la începutul manifestării
Aceluia pe care Dumnezeu îl va face cunoscut, perfecţiunea lui finală va deveni
aparentă... Bayánul, precum şi cei ce cred în el, îi duc dorul cu mai mare
înfocare decât îşi doreşte iubitul iubita... Bayánul îşi datorează toată
slava Celui pe care Dumnezeu îl va face cunoscut. Întru totul binecuvântat fie
acela care crede în El, vai şi amar de acela care respinge adevărul Lui."
Adresându-se lui Siyyid Yahyáy-i-Dárábí, supranumit Vahid, cel mai
învăţat, elocvent şi influent dintre discipolii Săi, Báb dă următorul
avertisment: "Pe dreptatea Celui a cărui putere face sămânţa să încolţească
şi insuflă tuturor lucrurilor spiritul vieţii, dacă aş fi sigur că în ziua
manifestării Sale tu Îl vei tăgădui, fără sovăială te-aş renega şi aş
repudia credinţa ta... Dacă pe de altă parte aş afla că un creştin care
nu recunoaşte Credinţa Mea va crede în El, îl voi considera ca pe lumina
Ochilor Mei."Într-una din rugăciunile Sale, El i se destăinuie astfel lui Bahá'u'lláh:
"Preamărit esti Tu, Domnul meu Atotputernic! Cât de neînsemnat şi demn de
dispreţ este cuvântul meu şi tot ce ţine de persoana mea dacă nu este legat
de slava Ta magnifică. Îngăduie ca, prin sprijinul harului Tău, tot ce ţine de
mine să fie încuviinţat în ochii Tăi."În Qayyúmu'l-Asmá' -- comentarul lui Báb asupra surei lui Iosef --
caracterizat de autorul Iqánului ca fiind "cea dintâi, cea mai mare şi cea
mai însemnată" din cărţile revelate de Báb, citim următoarele: " Din neantul
absolut, o Tu Stăpân măreţ, m-ai scos la iveală şi m-ai ridicat, prin puterea
divină a autorităţii Tale, pentru a proclama această Revelaţie. Nu mi-am pus
încrederea decât în Tine; nu m-am agăţat de altă voinţă decât de a Ta... O Tu
Vestigiu al lui Dumnezeu! M-am sacrificat întru totul pentru Tine: am
acceptat blesteme din dragoste pentru Tine, n-am dorit altceva decât martiriul
pe calea iubirii Tale. Îmi ajunge întru totul Dumnezeu, ca martor,
Preamăritul, Apărătorul, Cel Dintru Început!" "Şi când ceasul hotărât va suna,"
se adresează El din nou lui Bahá'u'lláh în acelaşi comentariu, "binevoieşte a
revela, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, Cel Atotînţelept, de pe culmile Muntelui
celui mai înalt şi mistic o licărire slabă, infinitezimală din Misterul Tău
de nepătruns pentru ca cei care au recunoscut lumina Splendorii Tale Sinaice să
se piardă, să moară, întrevăzând doar o scânteie din Lumina purpurie, intensă
care învăluie Revelaţia Ta."Ca o mărturie suplimentară cu privire la grandoarea Revelaţiei ce se
identifică cu Bahá'u'lláh, se pot cita următoarele extrase dintr-o Tabletă
adresată de 'Abdu'l-Bahá unui eminent zoroastrian, adept al Credinţei: "Ai
scris că în cărţile sacre ale adepţilor lui Zoroastru scrie că în zilele de pe
urmă, în decursul a trei Dispensaţii, soarele trebuie să se oprească în loc.
În prima Dispensaţie, potrivit prorocirii, soarele va rămâne nemişcat timp de
zece zile; în cea de a doua, el se va opri de două ori pe atât, în cea de a
treia, nu mai puţin de o lună. Interpretarea acestei preziceri este următoarea:
Prima Dispensaţie la care se referă este Dispensaţia Mahomedană, timp în care
Soarele Adevărului a stat în loc timp de zece zile -- fiecare zi fiind egală cu
un secol. Aşadar Dispensaţia Mahomedană trebuia să dureze nu mai puţin de o
mie de ani, adică exact perioada dintre apusul Astrului Imamatului până la
Dispensaţia proclamată de Báb. A doua Dispensaţie la care se referă această
profeţie este aceea inaugurată de the Báb Însuşi care a început în anul
1260 A.H. şi s-a încheiat în anul 1280 A.H. Cât priveşte cea de a treia
Dispensaţie -- Dispensaţia proclamată de Bahá'u'lláh -- deoarece Soarele
Adevărului, atunci când ajunge în acest punct străluceşte în plenitudinea sa,
în splendoarea zenitului, durata sa a fost fixată la o lună întreagă -- timpul
maxim pentru ca soarele să parcurgă un semn al Zodiacului. De aici poţi trage
concluzii asupra măreţiei ciclului Bahá'í -- un ciclu care trebuie să dureze
cel puţin cinci sute de mii de ani."Pornind de la textul acestei interpretări explicite şi autorizate a
unei prorociri atât de vechi, reiese limpede cât de necesar este ca fiecare
adept fidel al Credinţei să accepte originea divină şi să susţină statutul
independent al Dispensaţiei mahomedane. Totodată validitatea Imamatului este
recunoscută în mod implicit în aceste pasaje -- această instituţie divin
hotărâtă -- Báb Însuşi fiind un descendent direct al celui mai distins membru
al ei -- a continuat timp de nu mai puţin de două sute şaizeci de ani să fie
receptacolul ales al călăuzirii Celui Atotputernic şi tainiţa uneia dintre
cele două cele mai preţioase moşteniri ale Islamului.
Aceeaşi prorocire, trebuie să recunoaştem, atestă caracterul
independent al Dispensaţiei Bábi şi confirmă indirect adevărul că, în
conformitate cu principiul revelaţiei progresive, fiecare Manifestare a lui
Dumnezeu trebuie să acorde în mod necesar oamenilor din vremea respectivă o
măsură mai mare din călăuzirea divină decât ar fi putut-o primi sau aprecia în
oricare altă epocă trecută mai puţin receptivă. Din acest motiv şi nu datorită
unui merit superior care ar putea fi considerat inerent Credinţei Bahá'í,
această profeţie constituie o mărturie pentru puterea şi slava fără pereche
cu care a fost investită Dispensaţia lui Bahá'u'lláh, o Dispensaţie ale cărei
potenţialităţi abia începem să le percepem şi a cărei anvergură nu o vom
putea niciodată determina în totalitatea ei.Dacă vrem să fim fideli implicaţiilor uriaşe ale mesajului ei,
Credinţa lui Bahá'u'lláh trebuie într-adevăr considerată o culme a unui ciclu,
stagiul final al unei serii de revelaţii succesive, preliminare şi
progresive. Acestea, începând cu Adam şi sfârşind cu Báb, au pregătit calea
şi totodată au anticipat şi au accentuat într-o masură crescândă venirea
Zilei Zilelor în care Cel Făgăduit dintru Început va fi făcut
cunoscut.Acest adevăr a fost confirmat adeseori de cuvintele lui Bahá'u'lláh. O
simplă menţionare a revendicărilor pe care le-a făcut în repetate rânduri,
într-un limbaj înfocat şi cu o putere convingătoare, nu pot decât să
demonstreze deplin caracterul Revelaţiei al cărei purtător ales era El
Însuşi. Asadar, către cuvintele care s-au revărsat din pana Sa -- sursa
acestei Revelaţii atât de impetuoase -- trebuie să ne îndreptăm atenţia dacă
dorim să dobândim o înţelegere mai clară a importanţei şi semnificaţiei
sale. Atât în afirmaţia Sa cu privire la revendicarea fără precedent pe care
a făcut-o, cât şi în aluziile privitoare la forţele misterioase, pe care
le-a eliberat, sau în acele pasaje care preamăresc gloriile Zilei Sale mult
aşteptate sau slăvesc rangul la care vor ajunge cei care au recunoscut
virtuţile tainice ale acestei Zile, Bahá'u'lláh, şi aproape în aceeaşi
măsură Báb şi 'Abdu'l-Bahá au lăsat posterităţii mine a căror bogăţie de
nepreţuit, nici unul din noi, cei care aparţin acestei generaţii, nu le pot
aprecia cum se cuvine. Mărturiile cu privire la această temă sunt impregnate
cu o putere atât de mare şi revelează o asemenea frumuseţe încât numai cei
versaţi în limbile de origine în care au fost revelate pot pretinde că le-au
estimat în suficientă măsură. Atât de numeroase sunt aceste mărturii încât ar
fi necesar un volum întreg pentru a cuprinde pe cele mai importante dintre ele.
Tot ce-aş putea îndrăzni să întreprind în prezent ar fi să vă împărtăşesc
acele pasaje pe care le-am putut culege din voluminoasele Sale scrieri.
"Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu", proclamă Bahá'u'lláh, "măreţia,
neînchipuita măreţie a acestei Revelaţii. Neîncetat am adus mărturie în cele
mai multe din Tabletele Noastre despre acest adevăr pentru ca omenirea să se
trezească din nepăsarea ei." "În această Revelaţie supremă", vesteşte El în
mod neechivoc, "toate Dispensaţiile trecute au ajuns pe cea mai înaltă culme,
la desăvârşirea lor finală. Ceea ce a fost făcut cunoscut în această
Revelaţie preamărită şi sublimă este fără precedent în analele trecutului
şi nici vremurile ce vor veni nu vor vedea ceva asemănător." Referindu-se la
El Însuşi, El mai proclamă: "El este Acela care în Vechiul Testament a fost
numit Iehova, Care în Evanghelie a fost desemnat ca Spiritul Adevărului şi
aclamat în Coran ca Marea Vestire. Dacă n-ar fi fost El, nici un Mesager Divin
nu ar fi fost investit cu darul profeţiei şi nici una din scrierile sacre
nu ar fi fost revelate. Întru aceasta mărturisesc toate lucrurile create."
"Cuvântul pe care unicul Dumnezeu adevărat îl rosteşte în această zi, chiar
dacă acest cuvânt ar fi termenul cel mai cel mai familiar, cel mai obişnuit
este investit cu un prestigiu suprem, unic. În general omenirea mai este
imatură. Dacă ar fi dobândit o suficientă capacitate de înţelegere, Noi i-am fi
dăruit o parte atât de mare din stiinţa Noastră încât toţi cei ce locuiesc pe
pământ sau în ceruri ar fi ajuns - în virtutea harului ce emană din condeiul
Nostru - complet independenţi de orice cunoaştere în afară de cunoaşterea
de Dumnezeu şi ar fi fost ferm stabiliţi pe tronul liniştii ce dăinuie în
veci." "Condeiul Sfinţeniei - afirm Eu în mod solemn în faţa lui Dumnezeu - a
scris pe fruntea Mea albă ca zăpada cu litere de slavă strălucitoare aceste
cuvinte sfinte, înfocate, îmbibate cu parfum de mosc: 'Priviţi, voi ce locuiţi
pe pământ, iar voi locuitori ai cerului fiţi martori că El este, într-adevăr
Cel Preaiubit. El este Cel al cărui seamăn lumea creaţiei n-a văzut, El, a
cărui frumuseţe neîntrecută a încântat ochiul lui Dumnezeu, Legiuitorul,
Atotputernicul, Cel Neasemuit.!"Adresându-se întregii creştinătăţi, Bahá'u'lláh exclamă: "Adepţi ai
Evangheliei, iată că porţile cerului au fost deschise. Cel ce s-a înălţat la
el, a venit acum. Plecaţi-vă urechea la glasul Său a cărui chemare puternică
răsună peste mări şi ţări vestind omenirii întregi că această Revelaţie a
venit - o Revelaţie prin intermediul căreia Limba Măreţiei proclamă acum:
'Iată că Făgăduiala sacră a fost împlinită căci Cel Promis a venit!'" "Glasul
Fiului Omului răsună puternic din valea sfântă: 'Aici sunt, aici sunt, o
Doamne, Dumnezeul meu!'... în timp ce din Rugul Aprins se înalţă strigătul:
'Iată că Dorinţa lumii s-a manifestat în Gloria Sa transcendentă!' Tatăl a
venit. Ceea ce vi s-a făgăduit în Împărăţia lui Dumnezeu a fost împlinit.
Acesta este Cuvântul pe care Fiul l-a tăinuit atunci când a spus celor din
jurul Său că în vremea aceea ei încă n-ar putea să-l îndure... Cu adevărat,
Spiritul Adevărului a venit pentru a vă călăuzi către întregul adevăr... El
este Cel care l-a slăvit pe Fiu şi a preamărit Cauza Sa..." "Mângâietorul
a cărui venire a fost promisă de toate scripturile a venit acum pentru a vă
revela întreaga cunoaştere şi înţelepciune. Căutaţi-L pe întreaga suprafaţă
a pământului - poate că Îl veţi găsi.""Cheamă Sionul, o tu Carmel," scrie Bahá'u'lláh, "şi anunţă vestea cea
bună: 'Cel ce a fost ascuns ochilor muritorilor a venit! Suveranitatea Sa
atotbiruitoare s-a manifestat; splendoarea Sa atotcuprinzătoare a fost
revelată... Grăbiţi-vă şi înconjuraţi Oraşul lui Dumnezeu care s-a coborât
din ceruri -- Kaaba celestă în jurul căreia gravitează, plin de adoraţie, cei
iubiţi de Dumnezeu, cei cu inima curată precum şi ceata îngerilor
preamăriţi.'" "Eu sunt Cel," afirmă El cu altă ocazie, "pe care limba lui Isaia
L-a slăvit, Cel al cărui nume a împodobit atât Tora, cât şi Evanghelia.
Gloria Sinaiului s-a grăbit să facă cerc în jurul Izvorului acestei Revelaţii,
în timp ce din înălţimile Împărăţiei glasul Fiului lui Dumnezeu proclamă:
'Pregătiţi-vă, o voi oameni iluştri ai pământului şi grăbiţi-vă să ajungeţi
la El.' În această zi, Carmelul, plin de adoraţie, s-a grăbit să ajungă la
curtea Sa, în timp ce din inima Sionului se aude strigătul: "Făgăduiala
tuturor timpurilor s-a împlinit acum. Ceea ce a fost vestit în sfânta
scriptură a lui Dumnezeu, Cel Preaiubit, Cel Preaînalt a fost făcut cunoscut.'"
"Hijazul a fost trezit de adierea ce anunţă vestea despre bucuria reunirii.
'Lăudat fii Tu', auzim noi exclamaţia sa, 'o Domnul meu, Cel Preaînalt. Am
fost mort din cauza despărţirii de Tine; briza încărcată cu mireasma prezenţei
Tale m-a adus înapoi la viaţă. Ferice de cel ce se întoarce spre Tine şi vai
şi amar de cel ce apucă pe căi greşite.'" "Pe unicul Dumnezeu adevărat,
Ilie s-a grăbit să ajungă la curtea Mea şi a înconjurat în timpul zilei şi
al nopţii tronul meu de slavă." "Solomon, în toată maiestatea Sa gravitează,
plin de adoraţie, în jurul Meu în această zi, rostind aceste cuvintele sublime:
'Mi-am întors chipul spre chipul Tău, O Tu Conducător omnipotent al lumii!
Sunt întru totul detaşat de cele ce îmi aparţin şi nu doresc decât ceea ce
posezi Tu.'" "Dacă Mahomed, Apostolul lui Dumnezeu, ar fi trăit în această Zi,"
scrie Bahá'u'lláh într-o Tabletă revelată în ajunul surghiunirii Sale în
colonia penitenciară de la Acca, "El ar fi exclamat: 'Te-am recunoscut cu adevărat,
o Tu care eşti Dorinţa Mesagerilor Divini!' Dacă Avraam ar fi ajuns în
această Zi, şi el ar fi căzut cu faţa la pământ şi plin de smerenie
înaintea Domnului Dumnezeului tău, ar fi strigat: 'Inima mea este plină de
pace, o Tu Domnul a tot ce este în cer şi pe pământ! Mărturisesc că ai
dezvăluit ochilor mei întreaga slavă a puterii Tale şi întreaga maiestate a
legii Tale!'... Moise Însuşi dacă ar fi ajuns în această zi, şi-ar fi
înălţat glasul şi ar fi spus: 'Laudă Ţie pentru că ai înălţat spre mine
lumina chipului Tău şi pentru că m-ai înrolat printre cei care au avut
privilegiul de a vedea faţa Ta!'" "Nordul şi Sudul vibrează la chemarea care
vesteşte venirea Revelaţiei noastre. Putem auzi glasul de la Mecca exclamând:
'Laudă Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Cel Preaslăvit pentru că m-ai învăluit în
mireasma îmbălsămată a prezenţei Tale!' Ierusalimul strigă şi el cu glas
puternic: 'Lăudat şi preamărit eşti Tu, o Preaiubitul pământului şi al
cerului pentru că ai preschimbat agonia despărţiri mele de Tine în bucuria
reunirii, dătătoare de viaţă!'"Vrând să reveleze întreaga capacitate a puterii Sale invincibile,
Bahá'u'lláh afirmă: "Pe dreptatea lui Dumnezeu, dacă un om se va ridica,
singur, în numele lui Bahá şi va îmbrăca armura iubirii Sale, Cel Atotputernic
îl va face victorios, chiar dacă toate forţele cerului şi pământului s-ar uni
împotriva lui." "Pe Dumnezeu, alături de care nu există alţi Dumnezei! Dacă
cineva se va ridica pentru triumful Cauzei noastre, Dumnezeu îl va face
biruitor chiar dacă zeci de mii de duşmani s-ar alia împotriva lui. Şi dacă
dragostea lui pentru mine va fi şi mai mare, Dumnezeu va stabili ascendenţa
lui asupra tuturor forţelor cerului şi pământului. Astfel am insuflat
spiritul puterii în tot locul.""Aceasta este Ziua împărătească," astfel proslăveşte El vremea care a
fost martora venirii Revelaţiei Sale, "Ziua care a văzut venirea Celui
Preaiubit, a Aceluia care din veci de veci a fost aclamat ca fiind Dorinţa
Lumii. Lumea existenţei străluceşte în această Zi, în splendoarea acestei
Divine Revelaţii. Toate lucrurile create exaltă harul său mântuitor şi cântă
lauda sa. Universul este cuprins de un extaz de bucurie şi fericire.
Scripturile Dispensaţilor trecute sărbătoresc marele jubileu care trebuie să
întâmpine această Zi măreaţă a lui Dumnezeu. Ferice de cel ce a trăit să vadă
această Zi şi a recunoscut rangul ei." "Dacă omenirea ar acorda atenţia
cuvenită doar unui singur cuvânt din această slăvire, ea ar cunoaşte o
asemenea stare de încântare încât ar fi copleşită şi cuprinsă de uimire.
Răpită, ea ar străluci în toată grandoarea ei, la zenitul adevăratei
înţelegeri.""Fiţi drepţi, o voi popoare ale lumii," se adresează Bahá'u'lláh omenirii,
"se cuvine oare ca voi să puneţi la îndoială autoritatea unuia în a cărui
prezenţă 'Cel ce a vorbit cu Dumnezeu' (Moise) a dorit să ajungă, al cărui chip
frumos 'Cel iubit de Dumnezeu' (Mahomed) a râvnit să-l vadă, prin a cărui
putere a iubirii 'Spiritul lui Dumnezeu' (Iisus) s-a înălţat la ceruri şi de
dragul căruia 'Punctul Primordial' ( Báb) şi-a jertfit viaţa?" "Nu pierdeţi
această ocazie," îi îndeamnă El pe discipolii Săi, "căci o singură clipă
trecătoare din această Zi întrece veacurile unor vremi trecute... Nici soarele,
nici luna n-au văzut o zi ca aceasta... Este evident că orice epocă în care a
trăit o Manifestare a lui Dumnezeu a fost în mod divin hotărâtă şi că ar
putea într-un anumit sens fi caracterizată ca o Zi stabilită de Dumnezeu.
Această Zi este, însă, unică şi trebuie considerată ca fiind diferită de cele
care au precedat-o. Desemnarea de 'Sigiliu al Profeţilor' revelează şi
demonstrează întru totul rangul ei înalt."Referindu-se la forţele latente cuprinse în Revelaţia Sa, Bahá'u'lláh
revelează următoarele: "Prin mişcarea Condeiului Nostru de slavă şi prin
ordinul Legiuitorului omnipotent, am insuflat o nouă viaţă oricărei fiinţe
umane şi am înzestrat fiecare cuvânt cu o putere nouă. Toate lucrurile
create proclamă evidenţa acestei regenerări mondiale." Şi El adaugă: "Aceasta
este cea mai mare, cea mai bună veste pe care condeiul acestui neîndreptăţit
a împărtăşit-o omenirii." Într-un alt pasaj El exclamă: "Cât de măreaţă este
Cauza! Cât de uluitoare este încărcătura mesajului ei! Aceasta este Ziua despre
care s-a spus: 'O fiul meu! cu adevărat Dumnezeu va scoate totul la lumină,
chiar dacă n-ar avea decât greutatea unui bob de muştar şi ar fi ascuns
într-o stâncă sau în ceruri sau în pământ; căci Dumnezeu este atotpătrunzător,
atotştiutor.'" "Pe dreptatea unicului Dumnezeu adevărat! Dacă o fărâmă
dintr-o bijuterie s-ar pierde şi ar fi acoperită de un morman de pietre şi
dacă ar fi ascunsă dincolo de şapte mări, mâna atotputerniciei o va revela
în mod sigur în această zi, purificată şi curăţată de orice zgură." "Cel ce
se împărtăşeşte din apele Revelaţiei Mele va gusta din toate deliciile
incoruptibile hotărâte de Dumnezeu de la începutul cel făr' de'nceput până la
sfârşitul cel făr' de sfârşit." "Fiecare literă care iese din gura Noastră
este înzestrată cu o asemenea putere regeneratoare încât este capabilă să aducă
la existenţă o nouă creaţie -- o creaţie a cărei grandoare nu pote fi cunoscută
nimănui în afară de Dumnezeu. El, cu adevărat, cunoaşte aceste lucruri. Este
în puterea Noastră, dacă Ne este pe voie, să facem din câteva fire de praf care
plutesc în aer, în mai puţin de o clipă, sori de o splendoare neînchipuită şi
infinită, să transformăm o picătură de rouă în oceane vaste fără număr, să
îmbibăm fiecarei litere o asemenea forţă încât să aibe putinţa de a dezvălui
toate cunostinţele vremurilor trecute şi viitoare." "Noi posedăm o
asemenea putere încât dacă ar fi adusă la lumină ar preschimba otrava cea mai
cumplită într-un panaceu de o infailibilă eficacitate."
Făcând aprecieri cu privire la rangul adevăratului credincios, El spune:
"Pe suferinţele care se abat asupra frumuseţii Celui Atotslăvit! Rangul
hotărât pentru adevăratul credincios este de aşa natură, încât dacă gloria
acestui rang ar fi dezvăluită omenirii, într-o măsură mai mică decât urechea
unui ac, oricine ar vedea acest lucru s-ar topi de dorul său. Din acest motiv
s-a hotărât ca în viaţa pământească întreaga măsură a gloriei propriului său
rang să fie ascunsă ochilor unui astfel de credincios." " Dacă vălul ar fi
ridicat", mai afirmă El, "şi ar fi cunoscută întreaga slavă a rangului
acelora care s-au întors întru totul spre Dumnezeu şi din dragoste pentru El
au renunţat la lume, întreaga creaţie ar fi zdruncinată din temelii.'
Subliniind caracterul superlativ al Revelaţiei Sale în comparaţie cu
dispensaţiile precedente, Bahá'u'lláh face următoarea afirmaţie: "Dacă toate
popoarele pământului ar fi investite cu puterile şi atributele destinate
Slovelor Celui Viu, discipolii aleşi ai lui Báb, al căror rang este de zece
mii de ori mai glorios decât oricare din cele pe care le-au atins apostolii din
trecut şi dacă ei cu toţii ar şovăi doar o clipită să recunoască lumina
Revelaţiei Mele, credinţa lor va fi fără valoare şi ei vor fi consideraţi
nişte necredincioşi." "Atât de uriaşă este revârsarea harului Divin în
această Dispensaţie, încât dacă mâinile muritorilor ar fi destul de rapide
pentru a-l consemna, în decursul unei singure zi şi nopţi, ar izvorî un
număr atât de mare de versete încât ar fi echivalente cu întregul Bayán
Persan.""Ţine seama de avertismentul meu, o tu popor persan," se adresează El
compatrioţilor Săi, "dacă voi fi răpus de mâinile tale, Dumnezeu va ridica,
desigur, pe altul care să ocupe locul rămas vacant prin moartea mea; căci aşa
a procedat Dumnezeu în trecut şi nu vei găsi nici un fel de schimbare în
felul Său de a acţiona." "Dacă vor încerca să ascundă lumina Sa pe uscat, El sigur
îşi va scoate capul din inima oceanului şi, înălţându-şi glasul,
va proclama: 'Eu sunt dătătorul de viaţă al lumii!'... Şi dacă Îl vor arunca
într-o groapă întunecoasă, Îl vor găsi aşezat pe culmile cele mai înalte ale
pământului vestind cu glas puternic omenirii: 'Iată că Dorinţa Lumii a venit
în maiestatea Sa, în suveranitatea Sa, în împărăţia Sa transcendentă!' Şi dacă
ar fi îngropat în străfundul pământului, Spiritul său, înălţându-se până în
tăriile cerului, va lansa chemarea: 'Iată venirea Gloriei; fiţi martori ai
Împărăţiei lui Dumnezeu, Preasfântul, Cel Plin de Har, Atotputernicul!'" O altă
afirmaţie uimitoare sună astfel: "În gâtlejul acestui Tânăr sunt ferecate
accente care dacă ar fi revelate omenirii într-o măsură mai mică decât urechea
unui ac ar putea sfărâma munţii, ar putea decolora frunzele copacilor şi ar
face ca roadele să cadă din pom; toate capetele ar fi silite să se plece în
adoraţie şi fiecare faţă s-ar întoarce în proslăvire spre acest Conducător
omnipotent care în epoci şi moduri diferite a apărut ca o flacără
mistuitoare, ca talazurile unui ocean, ca o lumină strălucitoare, ca un copac
cu rădăcinile adânc înfipte în pământul sfinţeniei, care îşi înalţă
ramurile şi îşi întinde crengile până la tronul gloriei nepieritoare."
Anticipând Sistemul pe care puterea irezistibilă a Legii Sale era hărăzit
să-l dezvolte în viitor, El scrie: "Echilibrul lumii a fost zdruncinat prin
influenţa vibraţiilor celei mai măreţe şi noi Ordini Mondiale. Viaţa
rânduită a omenirii a fost revoluţionată de acest Sistem unic şi minunat -
nimic asemănător n-a fost vreodată văzut de ochii unei fiinţe omeneşti."
"Mâna Atotputerniciei a stabilit Revelaţia Sa pe o temelie durabilă şi de
neînvins. Furtuna luptelor omeneşti este neputincioasă de a-i submina baza,
după cum nici teoriile fanteziste ale oamenilor nu vor reuşi să-i vatăme
structura."În Súratu'l-Haykal, una din lucrările cele mai importante ale lui
Bahá'u'lláh, figurează următoarele versete, fiecare din ele demonstrând forţa
irezistibilă insuflată Revelaţiei proclamate de Autorul ei: "Nimic nu se vede
în templul Meu decât Templul lui Dumnezeu, iar în frumuseţea Mea, nimic decât
frumuseţea Lui, iar în fiinţa Mea, doar Fiinţa Lui, iar în eul Meu, doar Eul
Său, iar în mişcarea Mea, doar Mişcarea Sa, iar în supunerea Mea, doar
Supunerea Sa, iar în condeiul Meu, doar Condeiul Său, Cel Preaputernic, Cel
Preaslăvit. În sufletul Meu n-a fost decât Adevărul, iar în Mine Însumi nu se
putea vedea altceva decât Dumnezeu." Sfântul Duh Însuşi a luat fiinţă prin
intermediul unei singure litere, revelată prin acest Mare Spirit, dacă sunteţi
dintre cei ce înţeleg"... “În comoara înţelepciunii Noastre se află tăinuită o
cunoaştere, din care un singur cuvânt - dacă am hotărî să-l dezvăluim
omenirii - ar face ca fiecare fiinţă umană să recunoască Manifestarea lui
Dumnezeu şi să accepte omniscienţa Lui, ar da fiecăruia putinţa să descopere
secretele tuturor ştiinţelor şi să ajung la o treaptă atât de înaltă încât
să fie întru totul independent de orice învăţătură trecută şi viitoare. Noi
posedăm şi alte cunoştinţe din care nu putem face cunoscută o singură
literă şi nici nu socotim omenirea capabilă să înţeleagă chiar cea mai vagă
referire la înţelesul lor. Astfel v-am informat asupra cunoaşterii lui
Dumnezeu, Atotştiutorul, Atotînţeleptul." "Se apropie ziua când Dumnezeu -
printr-un act al Voinţei Sale - va ridica o rasă de oameni a căror natură este
de nepătruns pentru oricine în afară de Dumnezeu, Atotputernicul, Cel de Sine
Stătător." "Nu va trece mult şi El va scoate din Sânul Puterii, Mâinile
Suveranităţii şi Autorităţii -- Mâini care vor dobândi victoria pentru acest
Tânăr şi vor purifica omenirea de pângăririle celor păcătoşi şi
necredincioşi. Aceste Mâini se vor pregăti pentru a apăra Credinţa lui
Dumnezeu şi vor cuceri în numele Meu, cel de sine stătător, cel suveran,
popoarele şi neamurile pământului. Ele vor intra în cetăţi şi vor insufla
teama în inimile tuturor locuitorilor lor. Acestea sunt dovezile puterii lui
Dumnezeu; atât de înfricoşătoare, atât de viguroasă este puterea Lui!"
Aceasta, mult iubiţi prieteni, este propria mărturie scrisă a lui
Bahá'u'lláh cu privire la natura Revelaţiei Sale. M-am referit deja
la afirmaţiile lui Báb, care întăresc ponderea şi confirmă adevărul acestor remarcabile
declaraţii. Ceea ce rămâne să iau în considerare în acest
context, sunt acele pasaje din scrierile lui 'Abdu'l-Bahá, Interpretul numit
al declaraţiilor respective, care aruncă o lumină suplimentară şi amplifică
diferitele trăsături ale acestei teme captivante. Tonul limbajului Său este
într-adevăr la fel de categoric, iar tributul său nu mai puţin înfocat decât
acela al lui Bahá'u'lláh sau Báb."Veacuri, ba chiar ere vor trece," afirmă El într-una din primele Sale
Tablete, "înainte ca Luceafărul Adevărului să strălucească din nou în
splendoarea lui văratică sau să apară încă o dată în lumina gloriei sale
primăvăratice... Cât de recunoscători trebuie să fim noi pentru că am fost
aleşi să fim, în această Zi, beneficiarii unei favori atât de copleşitoare!
O, de-am avea zece mii de vieţi pe care să le jertfim drept recunoştinţă
pentru un privilegiu atât de rar, pentru un dar atât de înalt, pentru un prinos
atât de nepreţuit!" "Simpla contemplare", adaugă El, "a Dispensaţiei inaugurate
de Frumuseţea Binecuvântată ar fi fost suficientă pentru a copleşi pe sfinţii
vremurilor trecute - sfinţi care au dorit cu ardoare să se împărtăşească
pentru o clipă din marea ei slavă." "Cucernicii vremurilor şi veacurilor
trecute, cu toţii fără excepţie, au tânjit cu ochii plini de lacrimi, să
trăiască fie numai pentru o clipă în Ziua lui Dumnezeu. Cu dorul neîmplinit,
ei au plecat spre Lumea cea de Apoi. Cât de mare este, deci, generozitatea
Frumuseţii Abhá care, în ciuda nimicniciei noastre, a insuflat, prin harul şi
îndurarea Sa, în acest secol divin-luminat, spiritul vieţii, ne-a adunat sub
stindardul Celui Preaiubit al lumii şi a binevoit să ne acorde un dar la care
puternicii vremurilor trecute au năzuit în zadar." "Sufletele celor aleşi din
Înălţimi" mai afirmă el "precum şi locuitorii sacri ai preamăritului Paradis
sunt cuprinşi de dorul fierbinte de a se întoarce în această lume şi de a
sluji, pe cât le stă în putere, la pragul Frumuseţii Abhá."
"Lumina milostivirii neîntrecute a lui Dumnezeu," spune El într-un pasaj
care se referă la creşterea şi dezvoltarea viitoare a Credinţei, "a
cuprins popoarele şi neamurile pământului şi întreaga lume este scăldată în
slava ei scânteietoare... Nu va trece mult şi va veni ziua când lumina
unităţii Divine va cuprinde într-o asemenea măsură Estul şi Vestul încât
nici un om nu va mai îndrăzni s-o ignore." "Acum, Mâna puterii divine a pus,
în lumea existenţei, temeliile neclintite ale acestei generozităţi supreme,
acestui dar minunat. Tot ce se află latent în străfundul acestui ciclu sfânt
va apare treptat şi va fi făcut cunoscut, căci acum este doar începutul
creşterii sale şi zorile revelaţiei semnelor sale. Înainte de sfârşitul
acestui secol şi acestei epoci va apare limpede şi evident cât de minunată
a fost această primăvară şi cât de divin acest dar!"
Confirmând rangul înalt al adevăratului credincios, la care se referă
Bahá'u'lláh, El revelează următoarele: "Treapta la care va ajunge cel ce a
recunoscut cu adevărat această Revelaţie este aceeaşi cu cea acordată
profeţilor din casa lui Israel care nu sunt consideraţi Manifestări 'înzestrate
cu statornicie.'"Referitor la Manifestările sortite să urmeze Revelaţiei lui Bahá'u'lláh,
'Abdu'l-Bahá face următoarea declaraţie importantă şi precisă: "Privitor la
Manifestările care vor coborî în viitor din înălţimi, 'în umbra norilor',
aflaţi că în măsura în care sunt legate de sursa inspiraţiei lor, ele se găsesc
sub umbra Frumuseţii Străvechi. În legătură, însă, cu epoca în care apar,
fiecare va face ceea ce vrea El.'""O, prietene!" se adresează El într-una din Tabletele Sale unui om a cărui
autoritate şi rang sunt recunoscute, "Focul nemuritor pe care Domnul
Împărăţiei l-a aprins în Copacul sfânt arde cu intensitate în inima lumii.
Conflagraţia pe care o va provoca va cuprinde întreg pământul. Flacările sale
dogoritoare vor ilumina popoarele şi neamurile sale. Toate semnele au fost
revelate; fiecare aluzie profetică a fost manifestată. Tot ce a fost ascuns în
Scripturile din trecut a devenit vădit. Nu mai este posibil să te îndoieşti
sau să şovăi... nu mai e timp de zăbavă. Gonaciul Divin a pierdut răbdarea.
El nu mai poate aştepta. Datoria noastră este să ne avântăm cu impetuozitate
şi, înainte de a fi prea târziu, să dobândim victoria." În sfârşit, acest
pasaj impresionant, pe care într-o clipă de extaz s-a simţit îndemnat să-l
adreseze unuia dintre discipolii Săi cei mai devotaţi şi eminenţi în primele
zile ale propovăduirii Sale: "Ce altceva aş mai putea spune? Ce altceva ar
mai putea consemna condeiul meu? Atât de puternic răsună chemarea de la
Împărăţia Abhá încât vibraţiile sale aproape asurzesc urechile muritorilor.
Întreaga creaţie, îmi pare că este pe cale să se dezmembreze, să explodeze
ca urmare a influenţei zdrobitoare a apelurilor divine lansate de la tronul
gloriei. Mai mult decât atât nu pot scrie."Mult iubiţi prieteni! S-a spus destul, iar extrasele citate din scrierile
lui Báb, Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá sunt suficient de numeroase şi variate
pentru a convinge pe cititorul conştiincios de caracterul sublim al acestui
ciclu unic în istoria religioasă a lumii. Ar fi întru totul imposibil să
exagerăm însemnătatea sau să supraestimăm influenţa pe care acest ciclu o
exercită şi o va exercita din ce în mai mult pe măsură ce sistemul său măreţ
se desfăşoară în mijlocul frământărilor unei civilizaţii care se
prăbuşeşte.Pentru toţi cei ce citesc aceste pagini cred însă că ar fi necesar un
cuvânt de avertizare înainte de a continua să-mi dezvolt argumentaţia. Nici
unul din cei ce meditează, în lumina pasajelor citate mai sus, asupra naturii
Revelaţiei lui Bahá'u'lláh să nu se înşele asupra caracterului său sau să
răstălmăcească intenţia Autorului său. Divinitatea atribuită unei Fiinţe atât
de magnifice şi incarnarea completă a numelor şi atributelor lui Dumnezeu
într-o Persoană atât de sublimă nu trebuie, sub nici un motiv, să fie greşit
înţeleasă sau greşit interpretată. Templul uman care a fost făcut purtătorul
unei Revelaţii atât de extraordinare trebuie, dacă suntem credincioşi
principiilor Credinei noastre, să rămână întotdeauna întru totul diferit de
"Spiritul cel mai tainic al Spiritului", de "Esenţa eternă a Esenţelor" - de
acel Dumnezeu invizibil, deşi raţional care, oricât am preamări divinitatea
Manifestărilor Sale pe pământ, nu-şi poate incarna în nici un chip Realitatea
infinită, incognoscibilă, incoruptibilă şi atotcuprinzătoare în cadrul
concret şi limitat al unei fiinţe muritoare. Într-adevăr, în lumina
învăţăturilor lui Bahá'u'lláh, un Dumnezeu care şi-ar incarna astfel
propria Sa realitatea ar înceta de îndată de mai fi Dumnezeu. O teorie atât
de fantastică şi imatură privitoare la incarnarea Divină este tot atât de
departe şi incompatibilă cu principiile esenţiale ale credinţei Bahá'í pe
cât sunt de inadmisibile concepţiile panteiste şi antropomorfice despre
Dumnezeu - ambele fiind respinse în mod emfatic prin cuvintele lui Bahá'u'lláh
şi considerate lipsite de orice temei.Acela care în nenumărate pasaje a afirmat că cuvintele Sale sunt
"Glasul Divinităţii, Chemarea lui Dumnezeu Însuşi" afirmă astfel
solemn în Kitáb-i-Iqán: "Pentru orice inimăluminată, înzestrată cu discernământ este evident că Dumnezeu, Esenţa
incognoscibilă, Fiinţa Divină, este incomensurabil mai presus de orice atribut
omenesc, precum existenţa corporală, urcarea şi coborârea, progresul ca şi
regresul... El este şi a fost dintotdeauna învăluit în eternitatea străveche
a Esenţei Sale şi va rămâne pe veci în Realitatea Sa, ascuns privirii
oamenilor...El se află mai presus şi dincolo de orice separare sau unire,
de orice este departe sau aproape... 'Dumnezeu era singur; nu era nimeni
în afară de El' este o mărturie sigură cu privire la acest adevăr."
"Din vremuri imemoriale," explică Bahá'u'lláh, vorbind de Dumnezeu, "El,
Fiinţa Divină, a fost învăluit în inefabila sanctitate a Eului său exaltat şi
va continua să fie pe veci înveşmântat în taina de nepătruns a Esenţei Sale
incognoscibile... Zece mii de profeţi, fiecare un Moise, sunt ca loviţi de
trăznet pe Sinaiul căutării lor de glasul imperios al lui Dumnezeu, 'nu Mă vei
vedea niciodată'; în timp ce miriade de Mesageri, şezând pe tronurile lor
cereşti, fiecare la fel de măreţ ca Iisus, sunt cuprinşi de consternare în
faţa interdicţiei 'Esenţa Mea nu o vei cunoaşte niciodată!'" "Cât de
neînţeleasă este pentru mine, neînsemnat cum sunt," afirmă Bahá'u'lláh
comuniind cu Dumnezeu, "încercarea de a înţelege adâncimile sacre ale
cunoaşterii Tale! Cât de zadarnice eforturile mele de a-mi face o imagine
despre măreţia puterii inerente operei Tale -- revelarea puterii Tale
creatoare!" "Când contemplu, o Dumnezeul meu, relaţia care mă leagă de Tine",
mărturiseşte El în altă rugăciune, revelată în scris chiar de mâna Lui "mă
simt îmboldit să proclam în faţa tuturor lucrurilor create 'cu adevărat sunt
Dumnezeu!'; iar când îmi privesc propriul meu eu – o Doamne - îl găsesc
mai grosolan decât lutul!""Poarta cunoaşterii Celui dintru Început," mai afirmă Bahá'u'lláh în
Kitáb-i-Iqán, "fiind astfel închisă în faţa tuturor fiinţelor, El, Izvorul
harului infinit, a făcut ca aceste luminoase Giuvaere ale Sfinţeniei să apară
din imperiul spiritului în forma nobilă a templului uman şi să fie făcute
cunoscute tuturor oamenilor pentru ca ei să poată împărtăşi lumii tainele
Fiinţei imuabile şi să le vorbească despre subtilităţile Esenţei Sale
nepieritoare... Toţi profeţii lui Dumnezeu, Mesagerii Săi sfinţi, aleşi şi
preaiubiţi sunt, fără excepţie, purtătorii numelor Sale şi întruchiparea
atributelor Sale... Aceste Tabernacole ale Sfinţeniei, aceste Oglinzi
primordiale care reflectă Lumina slavei nepieritoare sunt doar expresii ale
Celui ce este Invizibilul Invizibililor."Faptul că, în ciuda intensităţii copleşitoare a Revelaţiei Sale,
Bahá'u'lláh trebuie considerat esenţialmente ca una din aceste Manifestări
ale lui Dumnezeu care nu trebuie niciodată identificată cu Realitatea
invizibilă, cu Esenţa Divinităţii însăşi, este unul din crezurile majore ale
Religiei noastre -- un crez care nu trebuie niciodată să fie umbrit, adepţii
săi trebuind să vegheze ca integritatea sa să nu fie compromisă.
Totodată, Revelaţia Bahá'í, deşi afirmă că este punctul culminant al
unui ciclu profetic şi împlinirea făgăduielii tuturor timpurilor, nu încearcă
în nici un caz să invalideze acele principii dintru început, principiile eterne
care au animat şi au stat la baza religiilor care au precedat-o. Ea admite
şi stabileşte că autoritatea conferită de Dumnezeu fiecăreia dintre ele
este baza ei cea mai solidă şi esenţială. Ea nu le consideră decât ca faze
diferite în istoria eternă şi în evoluţia permanentă a unei singure religii,
Divină şi indivizibilă, din care ea însăşi este doar o parte integrantă.
Ea nu caută nici să întunece originea lor Divină, nici să minimalizeze
grandoarea recunoscută a realizărilor lor uriaşe. Ea nu poate aproba nici o
tentativă de a le denatura trăsăturile sau de a nesocoti adevărurile pe care
le preconizează ele . Învăţăturile sale nu deviază nici cât un fir de păr de la
adevărurile cuprinse în ele şi nici ponderea mesajului său nu infirmă nici
o iotă şi nu contestă câtuşi de puţin îndreptăţirea influenţei pe care ele
o exercită, după cum nu prejudiciază nici loialitatea pe care o inspiră.
Departe de a urmări să răstoarne temeliile spirituale ale sistemelor religioase
ale lumii, ţelul ei recunoscut şi inalterabil este de a lărgi bazele lor, de
a le confirma principiile fundamentale, de a reconcilia obiectivele lor, de a
reanima viaţa lor, de a demonstra unitatea lor, de a reda puritatea primară
a învăţăturilor lor, de a coordona funcţiunile lor şi de a le ajuta în
realizarea aspiraţiilor lor cele mai înalte. Aceste religii divin-revelate,
a remarcat un observator în mod foarte just "sunt hărăzite, nu să moară, ci
să renască...'Nu moare oare copilul atunci când devine tânăr, iar tânărul
atunci când devine om adult; şi totuşi, nici copilul, nici tânărul nu
piere?'""Cei ce sunt Luminătorii Adevărului şi Oglinzile ce reflectă lumina
Unităţii Divine," explică Bahá'u'lláh în Kitáb-i-Iqán, "indiferent de epoca sau
ciclul în care au fost trimişi în această lume din lăcaşurile lor
invizibile de slavă străveche pentru a educa sufletele oamenilor şi pentru a
insufla tuturor lucrurilor create harul lor, sunt, în mod invariabil,
înzestraţi cu o putere irezistibilă şi investiţi cu o suveranitate de
nebiruit... Aceste Oglinzi sanctificate, aceste Aurore ale slavei străvechi
sunt toate, fără excepţie, exponenţii pe pământ ai Aceluia care este Centrul
universului, esenţa sa, scopul său ultim. De la El porneşte cunoaşterea
şi puterea lor; de la El îşi dobândesc suveranitatea. Frumuseţea chipului
lor este doar o refletare a imaginii Sale, iar revelaţia lor un semn al slavei
Sale nemuritoare... Prin ei este transmis un har infinit şi prin ei este
revelată o lumină care nu poate păli... Glasul omenesc nu va putea nicicând
cânta cum se cuvine preamarirea lor, iar cuvintele omeneşti nu vor putea niciodată
dezvălui taina lor." "Dat fiind că aceste Păsări ale Tronului ceresc," adaugă
El, "sunt toate trimise din cerul Voinţei lui Dumnezeu şi deoarece toate
proclamă Credinţa Lui irezistibilă, ele sunt considerate ca un suflet şi una
şi aceeaşi persoană... Ele toate sălăşluiesc în acelaşi tabernacol, se
înalţă în acelaşi cer, şed pe acelaşi tron, rostesc aceleaşi cuvinte
şi proclamă aceeaşi Credinţă. Singura deosebire este intensitatea
revelaţiei lor şi puterea comparativă a luminii lor. Faptul că un singur
atribut al lui Dumnezeu n-a fost manifestat la exterior de aceste Esenţe ale
Detaşării nu înseamnă câtuşi de puţin că ele, care sunt Zorile atributelor
lui Dumnezeu şi comorile numelor Sale sacre, nu posedă acest atribut."
Deasemeni nu trebuie uitat că, oricât de mare este puterea manifestată de
această Revelaţie şi oricât de vastă sfera Dispensaţiei inaugurate de Autorul
ei, ea respinge în mod categoric revendicarea de a fi considerată revelaţia
finală a voinţei lui Dumnezeu şi a ţelului stabilit de El pentru umanitate.
A avea o asemenea concepţie despre caracterul şi funcţiunile ei ar însemna să
trădezi cauza ei şi să-i tăgăduieşti adevărul. Ea ar intra în mod necesar
în conflict cu principiul fundamental care constituie temeiul crezului Bahá'í,
principiul că adevărul religios nu este absolut, ci relativ, că Revelaţia
Divină este ordonată, continuă şi progresivă şi nu intermitentă şi
finală. Într-adevăr, faptul că discipolii Credinţei lui Bahá'u'lláh resping în
mod categoric revendicarea de finalitate pe care toate sistemele religioase
inaugurate de profeţii din trecut o susţin este la fel de clar şi hotărât pe
cât este propriul lor refuz de a pretinde o astfel de finalitate pentru
Revelaţia cu care s-au identificat. "A crede că orice revelaţie a luat
sfârşit, că porţile îndurării Divine s-au închis, că de la aurora sfinţeniei
eterne nu mai va răsări nici un soare, că oceanul bunătăţii veşnice s-a
potolit pentru totdeauna şi că din tabernacolul slavei străvechi Mesagerii
lui Dumnezeu nu se vor mai manifesta" trebuie să reprezinte în ochii oricărui
discipol al Credinţei o deviere gravă şi de neiertat de la unul din
principiile fundamentale cele mai preţuite.O referire la cuvintele lui Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá citate mai sus
va fi fără îndoială suficientă pentru a stabili în mod neîndoios adevărul
acestui principiu de bază. Oare n-ar putea fi interpretat şi pasajul următor
din Cuvinte Tainice ca o aluzie alegorică la caracterul progresiv al Revelaţiei
Divine, ca o recunoaştere din partea Autorului său că Mesajul ce i-a fost
încredinţat nu este expresia finală şi ultimă a voinţei şi călăuzirii Celui
Atotputernic? "O Fiu al Dreptăţii! În toiul nopţii frumuseţea Fiinţei
nemuritoare a mers, din înălţimile de smarald ale fidelităţii, la Sadratu'l Muntahá,
şi a vărsat atâtea lacrimi încât adunarea din cer şi cei ce
sălăşluiesc în împărăţia de sus au început să se tânguie de jalea Sa.
Şi L-au întrebat atunci de ce se vaită şi plânge? El le-a răspuns: După cum
Mi se poruncise, stăteam şi aşteptam pe înălţimile fidelităţii, dar nici o
adiere de fidelitate nu simţeam de la cei ce locuiesc pe pământ. Chemat
fiind atunci să Mă întorc, am privit din nou şi iată ce am văzut: câţiva
porumbei sfinţi erau crunt chinuiţi în ghearele câinilor de pe pământ. La aceasta,
Fecioara din ceruri, devoalată şi în toată splendoarea Ei, a ieşit
cu repeziciune din palatu-I mistic şi a întrebat de numele lor şi toate numele
au fost spuse, afară de unul. Şi când a insistat, I s-a rostit prima literă, la
auzul careia locuitorii odăilor cereşti s-au repezit afară din lăcaşul
lor de slavă. Şi când când cea de a doua literă a fost pronunţată, ei s-au
aruncat cu toţii cu faţa la pământ. În clipa aceea, din adâncul sanctuarului
se auzi o voce: 'Până aici şi nu mai departe.' Adevărat, suntem
martori la ceea ce au făcut şi continuă să facă."Într-un limbaj mai explicit, Bahá'u'lláh mărturiseşte întru acest adevăr
într-una din Tabletele Sale relevate la Adrianopole: "Aflaţi, cu adevărat, că
vălul ce Ne acoperă chipul, nu a fost ridicat întru totul. Noi Ne-am revelat
Eul numai într-o măsură corespunzătoare capacităţii de înţelegere a oamenilor
din vremea Noastră. Dacă Frumuseţea Străveche s-ar dezvălui în toată
plenitudinea gloriei Sale, ochii muritorilor ar fi orbiţi de intensitatea
extraordinară a revelării Sale. "În Súriy-i-Sabr, revelat încă din anul 1863, chiar în ziua sosirii Sale
în grădina Ridvan, El afirmă: "Dumnezeu a trimis Mesagerii Săi ca să urmeze
lui Moise şi Iisus şi El va continua să-i trimită până la 'sfârşitul cel
făr' de sfârşit'; astfel încât harul Său să fie acordat în mod continuu
omenirii din cerul generozităţii Divine.""Nu Mă tem pentru mine," spune Bahá'u'lláh şi mai limpede, "temerile
Mele se referă la Cel ce va fi trimis la voi după Mine -- Cel ce va fi
investit cu mare suveranitate şi cu o autoritate supremă." Apoi din nou scrie
în Suratu'l- Haykal: "Cuvintele pe care le-am revelat nu se referă la Mine, ci
mai de grabă la Cel ce va veni după Mine. Întru aceasta mărturiseşte
Dumnezeu, Atotştiutorul." "Nu vă purtaţi cu El aşa cum v-aţi purtat cu
Mine," mai adaugă El.Într-un pasaj mai amănunţit din scrierile Sale, Báb afirmă acelaşi
adevăr. "este clar şi evident," scrie El în Bayánul Persan, "că ţelul tuturor
Dispensaţiilor precedente a fost acela de a pregăti calea pentru venirea lui
Mahomed, Apostolul lui Dumnezeu. Aceste Dispensaţii, inclusiv cea a lui Mahomed
au avut, la rândul lor, drept obiectiv Revelaţia proclamată de Qá'im. Scopul
care se află la baza acestei Revelaţii, precum şi a celor precedente a fost
de-asemenea să anunţe venirea Credinţei Aceluia pe care Dumnezeu Îl va face
cunoscut. Iar această Credinţă - Credinţa Aceluia pe care Dumnezeu Îl va face
cunoscut - la rândul ei împreună cu toate Revelaţiile care au precedat-o au
drept ţel Manifestarea hărăzită a-i succeda. Iar aceasta din urmă, nu mai
puţin ca cele precedente pregătesc calea pentru Revelaţia ce va urma. Astfel
procesul răsăritului şi apusului Soarelui Adevărului va continua la infinit -
un proces care nu a avut început şi nu va avea sfârşit."
"Ia aminte şi nu te îndoi," explică Bahá'u'lláh în legătură cu aceasta,
"că în fiecare Dispensaţie lumina Revelaţiei Divine a fost dată oamenilor în
proporţie directă cu posibilităţile lor spirituale. Să luăm de pildă soarele.
Cât de slabe sunt razele sale când apare la orizont. Cum creşte treptat
căldura şi puterea pe măsură ce se apropie de zenit, lucrurile create putând
între timp să se adapteze intensităţii crescânde a luminii sale, pentru ca apoi
să coboare încet dar sigur până la punctul unde va apune. Dacă ar dezlănţui
dintr-odată toate energiile latente dinlăuntrul lui ar vătăma, în mod
neîndoielnic, toate lucrurile create... La fel, dacă Soarele Adevărului ar
dezvălui dintr-o dată, în primele stadii ale manifestării sale, întreaga putere
cu care providenţa Celui Atotputernic l-a înzestrat, pământul înţelegerii umane
ar fi vătămat şi ar pieri: căci inimile oamenilor n-ar putea îndura nici
intensitatea revelaţiei sale şi nici n-ar fi în stare să răsfrângă
strălucirea luminii lui. Copleşiţi şi reduşi la neputinţă ar înceta să
existe."În lumina acestor afirmaţii clare şi concludente este neîndoios că
datoria noastră incontestabilă este să demonstrăm în mod limpede oricărui
căutător al adevărului că de la "începutul cel' făr' de-nceput" profeţii
Dumnezeului unic şi incognoscibil, inclusiv Bahá'u'lláh Însuşi, au fost
cu toţii -- în calitate de canale ale harului lui Dumnezeu, ca exponenţi ai
unităţii Sale, ca oglinzi ale luminii Sale şi ca revelatori ai scopului Său --
împuterniciţi să dezvăluie omenirii, într-o măsură din ce în ce mai mare,
adevărul Său, voinţa Sa de nepătruns şi călăuzirea Sa Divină şi că vor
continua până la "sfârşitul cel făr' de sfârşit" să aducă revelaţii mai
grandioase, mai vaste ale gloriei şi puterii sale nelimitate.
Putem cugeta în inima noastră la următoarele pasaje dintr-o scrisoare
revelată de Bahá'u'lláh care afirmă în mod categoric şi demonstrează încă o
dată realitatea marelui adevăr esenţial care se află în inima Mesajului Său
către omenire: "Laudă Ţie, Doamne Dumnezeul meu pentru minunatele revelări ale
hotărârii Tale de nepătruns şi pentru nenumăratele suferinţe şi încercări
ce mi le-ai hărăzit. O dată m-ai dat pe mâinile lui Nimrod; altă dată ai
îngăduit să fiu persecutat de urgia Faraonului. Tu singur, prin cunoaşterea
Ta atotcuprinzătoare şi prin acţiunea voinţei Tale, poţi aprecia suferinţele
incalculabile pe care le-am îndurat din partea lor. Apoi m-ai aruncat din nou
în temniţa păcătoşilor pentru singurul motiv că m-am simţit îmboldit să
şoptesc în urechile celor privilegiaţi din împărăţia Ta o aluzie la viziunea
care prin cunoaşterea Ta mi-ai inspirat-o şi a cărei semnificaţie mi-ai
revelat-o prin puterea autorităţii Tale. Apoi din nou ai hotărât să fiu
decapitat de sabia necredincioşilor şi iar am fost răstignit pentru că am
dezvăluit oamenilor nestematele ascunse ale unităţii Tale slăvite, pentru că
le-am revelat semnele miraculoase ale puterii Tale supreme şi veşnice. Cât
de amare au fost umilinţele care m-au copleşit într-o epocă ulterioară în
câmpiile de la Karbila! Cât de singur m-am simţit în mijlocul poporului Tău!
La ce stare de neputinţă am fost redus în ţara aceea! Nemulţumindu-se cu astfel
de înjosiri, cei ce Mă prigoneau M-au decapitat şi Mi-au purtat capul dintr-o
ţară în alta, expunându-l privirilor mulţimii de necredincioşi pentru ca apoi să-l
depună pe lăcaşurile celor perverşi şi fără credinţă. Într-o epocă mai
târzie am fost spânzurat, iar pieptul meu a devenit ţintă pentru săgeţile
cruzimii nemiloase a duşmanilor mei. Mădularele mele au fost străpunse de
gloanţe, iar trupul mi-a fost sfârtecat. În sfârşit, iată cum în această zi,
duşmanii mei perfizi s-au aliat împotriva mea şi uneltesc mereu pentru a
infiltra veninul urii şi pizmei în sufletele slujitorilor Tăi. Din răsputeri
se străduiesc să-şi atingă scopul... Dar oricât de tragică este soarta mea, O
Dumnezeul meu preaiubit, îţi aduc mulţumiri, iar spiritul meu este recunoscător
pentru tot ce s-a abătut asupra mea pe cărarea bunului Tău plac. Sunt mulţumit
cu ceea ce ai hotărât pentru mine, iar chinurile şi suferinţele pe care
trebuie să le îndur le socotesc binevenite oricât de dureroase ar fi ele."
BábPrieteni mult iubiţi! Faptul că Báb, întemeitorul Dispensaţiei Bábi este
deplin îndreptăţit să deţină rangul unei Manifestări de sine stătătoare a lui
Dumnezeu, că a fost investit cu autoritate şi putere suverană şi exercită
toate drepturile şi prerogativele unui profet independent, este încă un
adevăr fundamental pe care Mesajul lui Bahá'u'lláh îl proclamă cu insistenţă
şi pe care adepţii acestui Mesaj trebuie să-l susţină cu intransigenţă. Că
nu trebuie să fie considerat numai ca un precursor inspirat al Revelaţiei
Bahá'í, că în persoana Lui - aşa cum El Însuşi mărturiseşte în Bayánul
Persan - scopul tuturor profeţilor dinaintea lui a fost realizat, este un
adevăr pe care consider că este de datoria mea să-l dovedesc şi să-l
subliniez. Fără îndoială că noi ne-am nesocoti datoria faţă de Credinţa pe care
o afirmăm şi am viola unul din principiile sale sacre fundamentale dacă prin
cuvintele sau purtarea noastră am ezita de a recunoaşte implicaţiile acestui
principiu de bază al crezului Bahá'í sau dacă am refuza să susţinem fără
rezerve integritatea sa şi să demonstrăm adevărul său. Într-adevăr, motivul
principal care m-a determinat să iau asupra mea sarcina de a traduce şi edita
Povestirea nemuritoare a lui Nabil a fost aceea de a da posibilitatea fiecărui
discipol al Credinţei din occident să înţeleagă mai bine şi să perceapă mai
uşor implicaţiile extraordinare ale rangului Său preamărit şi să-L admire
şi să-L iubească cu mai multă ardoare.Fără îndoială că revendicarea potrivit căreia Cel Atotputernic i-a
acordat lui Báb un dublu rang - o revendicare pe care El Însuşi a sustinut-o
cu atâta curaj, pe care Bahá'u'lláh a confirmat-o în repetate rânduri şi pe
care 'Abdu'l-Bahá a consfinţit-o în cele din urmă prin mărturia Sa în Ultima
Dorinţă şi Testamentul Său, constituie cea mai distinctivă trăsătură a
Dispensaţiei Bahá'í. Este o dovadă în plus a unicităţii sale, un pas uriaş
spre forţa, spre puterea misterioasă şi autoritatea cu care acest ciclu sfânt
a fost investit. Într-adevăr, grandoarea lui Báb consta în primul rând, nu în
faptul de a fi precursorul divin-ales al unei Revelaţii atât de transcendente,
ci mai degrabă în aceea de a fi fost investit cu puterile inerente unui
întemeietor al unei Dispensaţii religioase separate şi de a fi purtat, într-o
masură neîntrecută de nici unul dintre Mesagerii dinaintea Lui, sceptrul unui
Profet independent.Scurta durată a Dispensaţiei Sale, sfera restrânsă în care legile şi
regulile Sale au funcţionat nu constituie câtuşi de puţin un criteriu potivit
căruia să poata fi judecată originea sa Divină sau să fie apreciată potenţa
mesajului său. Bahá'u'lláh Însuşi explică: "Faptul că un interval atât de
scurt a separat această mareaţă şi minunată Revelaţie de propria Mea
Manifestare anterioară este o taină pe care nici un om nu o poate dezlega şi
un mister pe care nici o minte nu îl poate înţelege. Durata sa a fost dinainte
hotărâtă şi nici un om nu va putea descoperi raţiunea ei decât dacă va fi
informat asupra conţinutului Cărţii Mele Tainice." "Iată", explică apoi
Bahá'u'lláh în Kitáb-i-Badí', una din lucrările Sale care respinge argumentele
poporului Bayánului, "cum imediat după scurgerea celui de al nouălea an al
acestei Dispensaţii minunate, sfinte şi preamilostive, numărul cuvenit de
suflete pure, deplin consacrate şi sanctificate a fost în taină împlinit."
Întâmplările miraculoase care au anunţat venirea Întemeietorului
Dispensaţiei Bábi, împrejurările dramatice ale propriei Sale vieţi memorabile,
tragedia supranaturală a martiriului Său, magia pe care influenţa Sa a
exercitat-o asupra compatrioţilor Săi cei mai eminenţi şi cei mai de seamă -
toate acestea fiind confirmate de fiecare capitol din povestirea impresionantă
a lui Nabil - ar trebui considerate ele însele ca dovezi suficiente pentru
validitatea revendicării Sale cu privire la rangul atât de înalt pe care îl
deţine între Profeţi.Oricât de grăitoare ar fi relatarea pe care cronicarul eminent al vieţii
Sale a transmis-o posterităţii, chiar o astfel de povestire strălucită trebuie
să pălească în faţa omagiului arzător adus lui Báb de pana lui Bahá'u'lláh.
Acest omagiu a fost susţinut din plin de Báb Însuşi prin afirmarea clară a
revendicării Sale, iar mărturiile scrise ale lui 'Abdu'l-Bahá au întărit substanţial caracterul său şi i-au lămurit semnificaţia.
Unde în altă parte, dacă nu în Kitáb-i-Íqán, poate găsi cel ce studiază
Dispensaţia Bábi acele afirmaţii care confirmă în mod neîndoios puterea şi
spiritul pe care nici un om nu le poate manifesta, în afară de cazul că este
o Manifestare a lui Dumnezeu? "Oare ar putea fi dezvăluit un asemenea lucru,"
exclamă Bahá'u'lláh, "altfel decât prin puterea unei Revelaţii Divine şi
prin autoritatea Voinţei de nebiruit a lui Dumnezeu? Pe dreptatea lui Dumnezeu!
Dacă cineva ar concepe în inima lui o revelaţie atât de mareaţă, însuşi
gândul unei astfel de declaraţii l-ar nimici! Chiar dacă inimile tuturor
oamenilor ar fi adunate în inima lui, el ar şovăi să se aventureze într-o
asemenea acţiune. "Nici un ochi," afirmă El în alt pasaj, "n-a văzut o astfel
de revărsare de har şi nici o ureche n-a auzit de o Revelaţie atât de plină
de iubire... Profeţii ‘înzestraţi cu statornicie', a căror maiestate şi
glorie strălucesc asemenea soarelui, au fost fiecare cinstiţi cu o Carte pe
care toţi au vazut-o şi ale cărei versete au fost lămurite cum se cuvine.
În timp ce versetele care au plouat din acest Nor al milei divine au fost atât
de abundente încât nimeni până acum nu a reuşit să aprecieze numărul lor...
Cum ar putea ei minimaliza această Revelaţie? A fost oare vreo epocă martora
unor asemenea întâmplări însemnate?"Comentând caracterul şi influenţa acestor eroi şi martiri, pe care
spiritul lui Báb i-a transformat atât de magic, Bahá'u'lláh revelează
următoarele: "Dacă aceşti tovarăşi ai lui Báb nu sunt adevăraţi căutători
de Dumnezeu, cine altcineva ar merita acest nume?... Dacă aceşti oameni,
cu toate mărturiile lor minunate şi lucrările lor extraordinare ar fi
falşi, cine altcineva ar avea dreptul să revendice calificativul de
adevărat?... A văzut lumea de la Adam încoace un asemenea zbucium, o
cutremurare atât de violentă?... Mi se pare că răbdarea a fost revelată numai
prin forţa lor morală, credincioşia însăşi a fost zămislită doar de
faptele lor."Dorind să sublinieze caracterul sublim al rangului măreţ al lui Báb în
comparaţie cu acela al profeţilor din trecut, Bahá'u'lláh afirmă în aceeaşi
epistolă: "Nici o minte nu poate înţelege natura Revelaţiei Sale şi nici o
cunoaştere nu poate cuprinde întreaga măsură a Credinţei Sale." El citează
apoi ca o confirmare a argumentelor Sale următoarele cuvinte profetice:
"Cunoaşterea este egală cu douazeci şi şapte de litere. Tot ce au revelat
profeţii sunt două litere dintre acestea. Nici un om n-a cunoscut până acum
mai mult de aceste două litere. Dar când va apare Qá'imul, el va revela
celelalte douazeci şi cinci de litere." "Iată", adaugă Bahá'u'lláh, "cât de
măreaţă şi sublimă este treapta Sa! Rangul său întrece pe acela al tuturor
profeţilor, iar Revelaţia Sa transcende comprehensiunea şi înţelegerea
tuturor aleşilor lor." "De Revelaţia Lui," mai adaugă El, "Profeţii lui
Dumnezeu, sfinţii şi aleşii Săi, fie ca n-au avut cunoştinţă sau,
conformându-se Hotărârii de nepătruns a lui Dumnezeu, n-au dezvăluit-o."
Dintre toate omagiile pe care pana infailibilă a lui Bahá'u'lláh le-a adus
memoriei lui Báb "Preaiubitul Său", cel mai memorabil şi miscător este
acest pasaj scurt dar grăitor care sporeşte într-o măsură atât de mare
valoarea ultimelor pasaje ale aceleiaşi epistole. "În mijlocul tuturor
acestor pericole," scrie El, referindu-se la grelele încercări şi primejdii
ce-L ameninţau în oraşul Bagdad, "şi întru totul supuşi Voinţei lui
Dumnezeu, Noi suntem gata să Ne dăm viaţa pentru ca, prin bunatatea şi harul
lui Dumnezeu, această Literă revelată şi manifestată (Bahá'u'lláh) să-şi
poată jertfi viaţa pe calea Punctului Primordial, preamăritul Cuvânt ( Báb).
Prin care şi din ordinul căruia Spiritul a vorbit -- daca n-ar fi existat
această dorinţă a sufletului Nostru, Noi n-am mai fi zăbovit nici o clipă în
acest oraş."Preaiubiţi prieteni! Acest elogiu atât de răsunător, această afirmaţie
atât de îndrăzneaţă, emanând din pana lui Bahá'u'lláh şi într-o lucrare atât
de importantă, şi-a găsit un ecou deplin în limbajul prin care Sursa
Revelaţiei Bábi a ales să-şi îmbrace revendicarea susţinută de El Însuşi.
"Eu sunt Templul mistic", astfel îşi proclama Báb rangul în Qayyúmu'l-Asmá',
"pe care Mâna Atotputerniciei l-a ridicat. Eu sunt Lampa pe care Mâna lui
Dumnezeu a aprins-o în nişa sa şi care străluceşte cu o splendoare
nepieritoare. Eu sunt Flacăra Luminii cereşti care a ars în Locul
preafericit din Sinai şi a rămas ascunsă în Rugul Aprins." "O, Qurratu'l-Ayn!"
exclama El, adresându-se lui Însuşi în acelaşi comentariu, "Eu recunosc în
Tine pe nimeni altul decât 'Marea Veste' -- Vestea anunţată de Oştirile
Cereşti. Sub acest nume, mărturisesc, că Te-au cunoscut cei ce rotesc din
totdeauna în jurul Tronului de Slavă." "Cu fiecare dintre profeţii pe care i-am
trimis în trecut," mai adăuga El, "am încheiat un Legământ separat privitor la
'Amintirea de Dumnezeu' şi Ziua Sa. Prin puterea adevărului, 'Amintirea de
Dumnezeu' şi Ziua Lui au fost manifestate în împărăţia Slavei şi în ochii
îngerilor care rotesc în jurul tronului Său preamilostiv." Şi El mai afirmă
"Dacă Noi am dori, ar fi în putinţa Noastră ca printr-o singură literă a
Revelaţiei Noastre să silim lumea şi tot ce există în ea, să recunoască în
mai putin de o clipită, adevărul Cauzei Noastre.""Eu sunt Punctul Primordial," astfel se adresează Báb lui Muhammad Şah,
din fortăreaţa-închisoare Máh-Kú, "care a generat toate lucrurile create...Eu
sunt Chipul lui Dumnezeu a cărui splendoare nu poate fi niciodată întunecată,
lumina lui Dumnezeu a cărei iradiere nu poate păli niciodată... Toate cheile
cerului Dumnezeu a binevoit să le pună în mâna Mea dreaptă, iar toate cheile
iadului în mâna Mea stângă... Eu sunt unul din stâlpii de susţinere ai
Cuvântului Primordial al lui Dumnezeu. Oricine M-a recunoscut pe Mine a
cunoscut tot ce e adevărat şi drept şi a ajuns la tot ce e bun şi
cuvenit... Substanţa din care Dumnezeu M-a creat pe Mine nu e lutul din care
i-a creat pe alţii. El Mi-a conferit ceea ce înţelepţii lumii nu vor înţelege
niciodată şi nu vor descoperi nici cei credincioşi." Şi vrând să sublinieze
potenţialităţile fără margini latente în Dispensaţia Sa, Báb afirmă în mod
caracteristic: "Dacă o mică furnică ar dori în această zi să aibă puterea de a
desluşi pasajele cele mai obscure şi cele mai greu de înţeles din Coran,
dorinţa ei ar fi, fără doar şi poate, împlinită, dat fiind că taina puterii
eterne vibrează în fiinţa lăuntrică a tuturor lucrurilor create." "Dacă o
creatură atât de neajutorată", este comentariul lui 'Abdu'l-Bahá referitor la
această afirmaţie atât de uluitoare, "poate fi înzestrată cu o capacitate atât
de mare, cu cât mai eficace trebuie să fie puterea eliberată prin efuziunile
generoase provenite din harul lui Bahá'u'lláh!"Acestor afirmaţii autorizate şi declaraţii solemne făcute de Bahá'u'lláh
şi Báb trebuie adăugate mărturiile incontestabile ale lui 'Abdu'l-Bahá. El,
interpretul ales al cuvintelor rostite de Bahá'u'lláh şi de Báb, confirmă, nu
prin implicaţii, ci într-un limbaj clar şi categoric, atât prin Tabletele
Sale cât şi prin Testamentul Său, adevărul declaraţiilor la care m-am
referit mai sus.Într-o Tabletă adresată unui Bahá'í din Mázindarán în care lămureşte
sensul unei declaraţii greşit interpretate care i-a fost atribuită Lui,
declaraţie care se referea la răsăritul Soarelui Adevărului în acest secol, El
stabileşte pe scurt şi în mod concludent ceea ce trebuie să rămâna o dată
pentru totdeauna adevărata concepţie privitoare la relaţia dintre cele două
Manifestări legate de Dispensaţia Bahá'í. "Făcând o astfel de declaraţie,"
explică El, "nu m-am referit decât la Báb şi la Bahá'u'lláh, misiunea mea
fiind aceea de a lămuri caracterul Revelaţiilor lor. Revelaţia lui Báb poate
fi asemuită soarelui care corespunde primei zodii a zodiacului - Berbecul -
în care soarele intră în echinoxul de primăvară. În timp ce rangul Revelaţiei
lui Bahá'u'lláh este reprezentat de zodia Leului - mijlocul verii - când
soarele se află la punctul său cel mai înalt. Ceea ce înseamnă că această
sfântă Dispensaţie este luminată de stralucirea Soarelui Adevărului sclipind
la punctul său culminant, în plenitudinea splendorii sale, a căldurii
şi slavei sale."" Báb, Preaslăvitul", afirmă 'Abdu'l-Bahá mai lămurit în altă Tabletă,
"este Aurora Adevărului, iar splendoarea luminii Sale străluceşte
pretutindeni. El este totodată Crainicul Celei mai Mari Lumini, Luminatorul
Abhá. Frumuseţea Binecuvântată este Cel Făgăduit de cărţile sfinte din trecut,
revelarea Sursei de lumină care a strălucit pe muntele Sinai, a cărui flacără a
scânteiat în mijlocul Rugului Aprins. Suntem cu toţii slujitorii pragului lor
şi fiecare din noi este un păzitor al uşii lor." "Orice dovadă şi
prorocire" este avertismentul Lui şi mai emfatic, "orice fel de mărturie, fie
bazata pe raţiune sau pe textul scripturilor şi tradiţiilor trebuie
considerate ca fiind concentrate în persoanele lui Bahá'u'lláh şi Báb. În ei
îşi găsesc întreaga lor împlinire”.În sfârşit, în Ultima Dorinţă şi Testamentul Său, document ce cuprinde
ultimele Sale dorinţe şi instrucţiunile Sale finale, în pasajul
următor al cărui scop este precizarea principiilor călăuzitoare ale crezului
Bahá'í, El pune pecetea mărturiei Sale asupra rangului dublu preaslăvit al lui Báb:.
"Baza crezului poporului lui Bahá (fie ca viaţa mea să-i fie oferită ca
jertfă) este următorul: Sfinţia Sa, Preaslăvitul ( Báb) este Manifestarea
unităţii şi unicităţii lui Dumnezeu şi Precursorul Frumuseţii Străvechi
(Bahá'u'lláh). Sfinţia Sa, Frumuseţea Abhá, (fie ca viaţa mea să fie oferită
ca jertfă pentru prietenii Săi statornici) este Manifestarea Supremă a lui
Dumnezeu şi Aurora Esenţei Sale celei mai divine." "Toţi ceilalţi," adaugă El
în mod semnificativ, "sunt slujitorii Săi şi se supun poruncii Sale."
'Abdu'l-BaháPrieteni preaiubiţi! Am încercat în paginile precedente să fac o expunere
a acelor adevăruri despre care cred în mod ferm că sunt cuprinse implicit în
revendicarea Aceluia care este Sursa Revelaţiei Bahá'í. Am căutat totodată să
risipesc interpretările greşite care în mod firesc pot apare în minţile
oricărui om care cugetă la o manifestare atât de supraomenească a gloriei lui
Dumnezeu. M-am străduit să explic semnificaţia divinităţii cu care Cel ce
este vehiculul unei energii atât de misterioase trebuie să fie în mod necesar
investit. Faptul că Mesajul, cu care o Fiinţă atât de preamarită a fost
împuternicită de Dumnezeu să-l aducă omenirii în această epocă, recunoaşte
originea divină şi susţine principiile esenţiale ale tuturor Dispensaţiilor
inaugurate de profeţii din trecut şi că este strâns legat de fiecare din ele
-- am încercat de-asemenea să-l demonstrez pe cât mi-a stat în putinţă. Că
Autorul unei astfel de Credinţe respinge pretenţia de finalitate pe care
conducătorii diferitelor confesiuni o susţin şi că, în ciuda grandorii
Revelaţiei Sale, El nu o revendică pentru Sine, am considerat de-asemenea că
este necesar să-l dovedesc şi să-l subliniez. Că Báb, cu toată durata
scurtă a Dispensaţiei Sale, trebuie să fie considerat în primul rând, nu ca
un precursor ales al Credinţei Bahá'í, ci ca Cel ce a fost investit cu o
autoritate indivizibilă asumată de fiecare din profeţii independenţi din
trecut, mi s-a părut încă unul din acele principii de bază a căror elucidare
ar fi foarte de dorit în actuala fază a evoluţiei Cauzei noastre.
Acum sunt ferm convins că ar trebui făcut un efort pentru a lămuri
viziunea noastră despre treapta ocupată de 'Abdu'l-Bahá şi despre semnificaţia
poziţiei Sale în această sfântă Dispensaţie. Este, într-adevăr, greu pentru
noi, care ne aflăm atât de aproape de o figură atât de grandioasă şi ne
simţim atraşi de puterea misterioasă a unei personalităţi atât de magnetice,
să ajungem la o înţelegere clară şi precisă a rolului şi caracterului
Aceluia care nu numai în Dispensaţia lui Bahá'u'lláh, ci în întregul câmp al
istoriei religioase îndeplineşte o funcţie unică. Deşi evoluează într-o
sferă proprie şi are un rang complet diferit de Autorul şi Precursorul
Revelaţiei Bahá'í, El, în virtutea treptei hotarâtă pentru El prin Legământul
lui Bahá'u'lláh, formează împreună cu ei ceea ce ar putea fi numit Cele Trei
Figuri Centrale ale unei Credinţe unice în istoria spirituală a lumii.
Împreună cu ei, El domină asupra destinelor acestei Credinţe a lui Dumnezeu
care mai se află în stadiul copilăriei, de la un nivel până la care nici un
individ sau corp constituit după El pentru a-i apăra interesele nu va putea
spera să ajungă până la trecerea cel puţin a unui mileniu întreg. A degrada
rangul Său înalt, identificându-l sau considerându-l aproximativ egal cu
poziţia acelora cărora le-a revenit mantia autorităţii Sale ar fi un act de
împietate la fel de grav şi o credinţă nu mai putin eretică decât aceea care
înclină să-L ridice la un rang absolut egal fie cu Figura centrală, fie cu
Precursorul Credinţei noastre. Căci oricât de mare ar fi distanţa care-L separă
pe 'Abdu'l-Bahá de Cel ce este Sursa unei Revelaţii independente, ea nu poate
fi niciodată comparată cu distanţa mult mai mare dintre Cel ce este Centrul
Legământului şi slujitorii Săi chemaţi să ducă la îndeplinire lucrarea Sa,
oricare ar fi numele lor, rangul lor, funcţia lor sau realizările lor
viitoare. Fie ca acei care L-au cunoscut pe 'Abdu'l-Bahá, care prin contactul
cu personalitatea Lui magnetică au ajuns să nutrească faţă de El o admiraţie
atât de arzătoare, să cugete în lumina acestei expuneri la măreţia Aceluia
al cărui rang este cu atât mai presus decât al Lui.
Faptul că 'Abdu'l-Bahá nu este o Manifestare a lui Dumnezeu, că deşi
este succesorul Tatălui Său, El nu se află pe o treaptă similară, că nimeni, în
afară de Báb şi Bahá'u'lláh nu vor putea revendica un asemenea rang decât
dupa trecerea a o mie de ani -- sunt adevăruri adânc întipărite în declaraţiile
clare atât ale Întemeietorului Credinţei noastre cât şi ale Interpretului
învăţăturilor Sale."Oricine ar pretinde că este purtătorul unei Revelaţii de la Dumnezeu"
este avertismentul clar dat în Kitáb-i-Aqdas, "înainte de trecerea unui mileniu
întreg, este un micinos şi un impostor. Îl rugăm pe Dumnezeu să binevoiască
să-l ajute să se lepede şi să se dezică de o asemenea pretenţie. Dacă se va
căi, Dumnezeu îl va ierta negreşit. Dacă însă va stărui în greşeala lui,
Dumnezeu va trimite, fară îndoială, pe unul care-l va trată fără cruţare.
Dumnezeu este, într-adevăr, cumplit când pedepseşte! Oricine" adaugă El
pentru a sublinia şi mai mult cele de mai sus, "tălmăceşte acest verset
altfel decât reiese din tâlcul său vădit este lipsit de Duhul lui Dumnezeu şi
de milostivirea Lui care cuprinde toate lucrurile create." "Dacă va apare un
om," este o altă afirmaţie hotărâtoare, "înainte de trecerea a o mie de ani --
fiecare an de câte douăsprezece luni, potrivit Coranului şi de nouăsprezece
luni de câte nouăsprezece zile fiecare, potrivit Bayánului -- şi dacă un
asemenea om ar revela în faţa ochilor voştri toate semnele lui Dumnezeu,
respingeţi-l fără nici o şovaială!"Declaraţiile lui 'Abdu'l-Bahá, confirmând acest avertisment, nu sunt cu
nimic mai putin emfatice şi obligatorii: "Aceasta este," spune El,
"convingerea mea fermă, de nezdruncinat, esenţa credinţei mele explicite şi
făţişe -- o credinţă pe care cei ce sălăşluiesc în Împărăţia Abhá o
împărtăşesc întru totul: Frumuseţea Binecuvântată este Soarele Adevărului,
iar lumina Sa, lumina adevărului. Báb este şi El, Soarele Adevărului, iar
lumina Sa, lumina Adevărului... Rangul meu este cel al slujirii -- o slujire
care este completă, pură şi reală, ferm stabilită, trainică, evidentă,
revelată în mod făţiş şi nesupusă nici unui fel de interpretări... Eu
sunt Interpretul Cuvântului lui Dumnezeu; aceasta este interpretarea mea."
În propriul Său Testament, nu răpeşte oare 'Abdu'l-Bahá -- pe un ton
şi un limbaj care ar putea combate pe cel mai aprig adversar dintre cei care
au încălcat Legământul Tatălui Său -- arma principală a acelora care de atâta
vreme şi atât de persistent s-au străduit să-L acuze că a revendicat în mod
tacit un rang egal, dacă nu superior cu acela al lui Bahá'u'lláh? "Temelia
credinţei poporului lui Bahá este aceasta," proclamă unul din pasajele cele mai
importante din acest ultim document, lăsat pentru a da glas în veci
îndrumărilor şi dorinţelor unui Dascăl săvârşit din viaţă, "Sfinţia Sa
Cel Preamarit ( Báb) este Manifestarea unităţii şi unicităţii lui Dumnezeu
şi Precursorul Frumuseţii Străvechi. Sfinţia Sa Frumuseţea Abhá (Bahá'u'lláh)
(fie ca viaţa mea să fie o jertfă pentru prietenii Săi statornici) este
Manifestarea supremă a lui Dumnezeu şi Aurora Esenţei Sale preadivine. Tot
ceilalţi sunt slujitorii Săi şi se supun poruncii Sale."
Din asemenea afirmaţii clare şi expuse în mod precis, desigur
incompatibile cu revendicarea calităţii de profet, nu trebuie câtuşi
de puţin să deducem că 'Abdu'l-Bahá este doar unul din slujitorii Frumuseţii
Binecuvântate sau că ar fi, în cel mai bun caz, un om a cărui funcţiune se
limitează la a fi un interpret autorizat al învăţăturilor Tatălui Său. Departe
de mine intenţia de a susţine o asemenea teză sau de a dori să insuflu
asemenea sentimente. A-L privi într-o astfel de lumină este o trădare evidentă
a moştenirii fără preţ lăsată de Bahá'u'lláh omenirii. Incomensurabil de
înalt este rangul pe care Pana supremă, chiar dincolo de propriile declaraţii
scrise ale lui 'Abdu'l-Bahá Însuşi, i l-a conferit. Fie in Kitáb-i-Aqdas, cea
mai sacră şi importantă lucrare a lui Bahá'u'lláh, fie în Kitáb-i-'Ahd,
Cartea Legământului Său sau în Súriy-i-Ghusn (Tableta Ramurii), observaţiile
consemnate de pana lui Bahá'u'lláh -- observaţii pe care Tabletele Tatălui lui
'Abdu'l-Bahá şi adresate Acestuia le confirmă categoric -- îl investesc pe
'Abdu'l-Bahá cu o putere şi-i conferă un nimb de slavă pe care generaţia
actuală nu o va putea aprecia niciodată în mod cuvenit.
El este, în primul rând, şi trebuie considerat în veci de veci, a fi
Centrul şi Pivotul Legământului unic şi atotcuprizător al lui Bahá'u'lláh,
creaţia Sa cea mai desăvârsită, Oglinda nepătată a luminii Sale, Exemplul
perfect al învăţăturilor Sale, Interpretul infailibil al Cuvântului Său,
întruchiparea oricărui ideal Bahá'í, incarnarea oricărei virtuţi Bahá'í, Ramura
Cea Mai Puternică, răsărită din Rădăcina Străveche, Mădularul Legii lui
Dumnezeu, Fiinţa "în jurul Căreia rotesc toate numele", Forţa Motrice a
Unităţii omenirii, Stindardul Păcii Supreme, Luna Astrului Central al acestei
Dispensaţii preasfinte -- toate acestea fiind nume şi titluri implicite care
îşi găsesc expresia cea mai adevărata, cea mai înaltă şi mai aleasă în
numele magic al lui 'Abdu'l-Bahá. Dincolo şi mai presus de aceste denumiri
El este "Taina lui Dumnezeu" -- expresie pe care Bahá'u'lláh Însuşi a ales-o
pentru a-L desemna şi care, deşi nu ne îndreptăţeşte câtuşi de puţin
să-I atribuim treapta de profetie, arată cum în persoana lui 'Abdu'l-Bahá
caracteristicile incompatibile ale naturii umane şi ale cunoaşterii şi
desăvârşirii supraomeneşti s-au îmbinat şi s-au armonizat deplin.
"Când oceanul prezenţei Mele se va retrage, iar Cartea Revelaţiei Mele va
lua sfârşit," proclamă Kitáb-i-Aqdas, "întoarceţi-vă feţele spre Cel ce a
fost hotărât de Dumnezeu şi care a ieşit din această Rădăcină Străveche."
Iar apoi "Când Porumbelul Mistic îşi va lua zborul dinspre Sanctuarul slavei
şi-şi va căuta ţelul îndepărtat, sălaşul său ascuns, pentru tot ce nu
înţelegeţi în Carte, apelaţi la Cel ce a răsărit din acest Trunchi puternic."
Şi în Kitáb-i-'Ahd, Bahá'u'lláh declară în mod solemn şi explicit: "Se
cuvine ca Aghsánii şi Afganii precum şi rudele Mele să-şi întoarcă cu
toţii feţele spre Ramura Cea Mai Puternică. Tineţi seama de ceea ce am revelat în
Cartea Noastră Cea Mai Sfântă: 'Când oceanul prezenţei Mele se va retrage,
iar Cartea Revelaţiei Mele va lua sfârşit," proclamă Kitáb-i-Aqdas,
"întoarceţi-vă feţele spre Cel ce a fost hotărât de Dumnezeu şi care a
ieşit din această Rădăcină Străveche.' Obiectul acestui verset sacru nu este
altul decât Ramura Cea Mai Puternică ('Abdu'l-Bahá). Astfel am binevoit să vă
dezvăluim Voinţa noastră preaputernică şi Eu sunt, cu adevărat Cel Plin de
Har, Atotputernicul."În Súriy-i-Ghusn (Tableta Ramurii) figurează următoarele versete: "De la
Sadratu'l-Muntahá a rasărit această Fiinţă Sacră şi slavită, această Ramură
a Sfinţeniei; fericit cel ce a căutat adăpost la El şi a rămas sub umbrarul
Lui. Cu adevărat, Mădularul Legii lui Dumnezeu a ieşit din această Rădăcină
pe care Dumnezeu a sădit-o ferm în Glia Voinţei Sale şi a cărei Ramură a fost
atât de mult înălţată încât a cuprins întreaga creaţie. Preamărit fie El,
aşadar, pentru această sublimă, binecuvântată şi puternică Operă!... Un
Cuvânt a ieşit, ca semn al harului Nostru, din cea mai Mare Tabletă, un
Cuvânt pe care Dumnezeu l-a împodobit cu ornamentul Eului Său şi l-a făcut
suveran asupra pământului şi tot ce se află deasupra lui şi ca o dovadă
a măreţiei şi a autorităţii Sale printre popoarele lumii... Multumiţi lui
Dumnezeu, o voi oameni, pentru că a apărut; căci, cu adevărat, El este cea mai
mare favoare, darul cel mai desăvârşit ce vi s-a făcut şi prin El, orice os
putred a fost trezit la viaţă. Oricine se întoarce spre El, s-a întors la
Dumnezeu şi oricine i-a întors spatele, a întors spatele Frumuseţii Mele,
a respins mărturia Mea şi a păcătuit împotriva Mea. El este încredinţarea lui
Dumnezeu printre voi, chezăşia Lui înlăuntrul vostru, Manifestarea Lui în
faţa voastră şi apariţia Lui printre slujitorii Săi favoriţi... Noi L-am
trimis pe pământ sub forma templului uman. Binecuvântat şi sanctificat fie
Dumnezeu care creează tot ce vrea prin hotărârea Sa infailibilă şi
inviolabilă. Cei ce se lipsesc de umbrarul Ramurii sunt pierduţi în deşertul
erorii, sunt mistuiţi de arşiţa dorinţelor lumeşti şi sunt dintre cei ce
vor pieri în mod sigur.""O Tu care eşti lumina ochilor Mei!" îi scrie Bahá'u'lláh lui
'Abdu'l-Bahá cu propria lui mână, "slava Mea, oceanul iubirii Mele, soarele
generozităţii Mele, fie ca cerul milostivirii Mele să rămână cu Tine. Îl rugăm
pe Dumnezeu să lumineze lumea prin cunoştinţele şi înţelepciunea Ta, să-ţi
hărăzească Ţie ceea ce îţi va bucura inima şi va aduce mângâiere ochilor
Tăi." "Slava lui Dumnezeu să rămână cu Tine," scrie El în altă Tabletă, "şi
cu oricine îţi slujeste Ţie şi gravitează în jurul Tău. Vai şi amar de
cel ce Ţi se opune sau Te năpăstuieşte. Bine de cel ce îţi jură credinţă;
focul iadului să-l ardă pe cel ce este dusmanul Tău." "Noi Te-am facut pentru
ca să fi un adăpost pentru întreaga omenire," spune El în altă Tabletă, "un
scut pentru toţi cei ce sunt în cer şi pe pământ, o fortăreaţă pentru oricine
crede în Dumnezeu, Cel Incomparabil, Atotştiutorul. Să dea Dumnezeu ca prin
Tine El să-i apere, să-i îmbogăţească şi să-i susţină şi să Te inspire pe
Tine cu ceea ce va fi o sursă de bogăţie pentru toate lucrurile create, un
ocean de generozitate pentru toţi oamenii şi aurora milostivirii pentru
toate popoarele.""Tu ştii, o Dumnezeul meu", imploră Bahá'u'lláh într-o rugaciune
revelată în onoarea lui 'Abdu'l-Bahá, "că Eu nu Îi doresc altceva decât ce Îi
doreşti Tu şi că L-am ales doar pentru scopul pe care Tu i L-ai hărăzit.
Fă-L deci biruitor cu ajutorul oştirilor Tale cereşti şi pământeşti...
Te implor cu ardoarea iubirii Mele pentru Tine şi cu năzuinta de a manifesta
Cauza Ta, să hotărăşti pentru El precum şi pentru cei ce-L iubesc ceea ce
ai destinat Mesagerilor Tăi şi Oamenilor de încredere ai Revelaţiei tale. Tu
eşti, într-adevăr, Atotputernicul, Atotbiruitorul."
Într-o scrisoare dictată de Bahá'u'lláh şi pe care Mirza Áqá Ján,
secretarul Lui, a adresat-o lui 'Abdu'l-Bahá în timp ce acesta se afla într-o
vizită la Beirut, citim următoarele: "Lăudat fie Cel ce a cinstit Ţara lui Bá
(Beirut) prin prezenţa Celui în jurul căruia rotesc toate numele. Toţi atomii
pământului au vestit tuturor lucrurilor create că de dincolo de porţile
cetăţii-închisoare a apărut, strălucind la orizont, Astrul Frumuseţii, măreaţa
şi Cea Mai Puternică Ramură a lui Dumnezeu -- Taina lui străveche şi
nestrămutabilă -- îndreptându-se spre altă ţară. Aşadar tristeţea a
cuprins cetatea-închisoare, în timp ce altă ţară se bucură... Binecuvântat, de
două ori binecuvântat este pământul pe care a paşit piciorul Său, ochiul care
s-a bucurat de frumuseţea chipului Său, urechea care a fost cinstită să audă
chemarea Sa, inima care a gustat din dulceaţa iubirii Sale, pieptul care s-a
lărgit graţie amintirii Sale, condeiul care a dat glas preamăririi Sale,
sulurile pe care sunt imprimate mărturiile scrierilor Sale."
Confirmând autoritatea conferită Lui de Bahá'u'lláh, 'Abdu'l-Bahá declară
următoarele: "În concordanţă cu textul explicit al Kitáb-i-Aqdasului,
Bahá'u'lláh a făcut din Centrul Legământului Său, Interpretul Cuvântului Său --
un Legământ atât de ferm şi puternic încât nici o Dispensaţie religioasă n-a
produs ceva asemănător de la începutul vremurilor şi până în prezent."
Oricât de înalt este rangul lui 'Abdu'l-Bahá şi oricât de multe ar
fi laudele cu care Bahá'u'lláh îl slăveşte pe fiul Său în aceste Tablete
şi Cărţi sfinte, această distincţie unică nu trebuie niciodată interpretată
în sensul că ar conferi Celui ales un rang identic sau echivalent cu cel al
Tatălui Său, care este Manifestarea Insăşi. O asemenea interpretare a
vreunuia dintre pasajele citate ar da de îndată naştere unei contradictii
evidente între aceste citate şi afirmaţiile şi avertismentele autentice
şi nu mai puţin clare la care m-am referit mai înainte. Într-adevăr, aşa
cum am mai arătat, cei ce supraestimează rangul lui 'Abdu'l-Bahá păcătuiesc în
aceeaşi măsură şi au adus la fel de multe prejudicii ca şi cei care l-au
subestimat. Şi aceasta pentru nici un alt motiv decât că insistând asupra
unei concluzii, întru totul neîndreptăţite, din scrierile lui Bahá'u'lláh, ei
justifică şi fără să vrea furnizează în mod continuu duşmanului argumente
pentru acuzaţiile sale false şi pentru afirmaţiile sale amăgitoare.
Consider de accea că este necesar să afirm în mod neechivoc şi fără
ezitare că nici în Kitáb-i-Aqdas, nici în Cartea Legământului lui Bahá'u'lláh
şi nici în Tableta Ramurii sau în vreo altă Tabletă revelată fie de
Bahá'u'lláh sau de 'Abdu'l-Bahá nu există nici un motiv care să justifice
concepţia unei aşa zise "unităţi mistice" a lui Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá
sau un motiv pentru a stabili o identitate între acesta din urmă şi Tatăl Său
sau cu orice altă Manifestare din trecut. Această concepţie greşită poate fi
atribuită în parte unei interpretări întru totul lipsită de temei a anumitor
termeni şi pasaje din Tableta Ramurii sau introducerii în traducerea ei în
limba engleză a unor cuvinte care fie că nu există, fie că sunt eronate sau
ambigue în implicaţiile lor. Ea se bazează, fără îndoială, mai ales pe o
concluzie cu totul nejustificată, dedusă din primele pasaje ale unei Tablete
a lui Bahá'u'lláh, din care anumite extrase, reproduse de "Bahá'í Scriptures,"
preced imediat, fără a face parte din ea, amintita Tabletă a Ramurii. Trebuie
să fie limpede pentru oricine citeşte aceste extrase că expresia "Limba Celui
Dintru Început" se referă la Dumnezeu, iar termenul "Numele Suprem" este o
aluzie evidentă la Bahá'u'lláh, de-asemeni că "Legământul menţionat" nu este
Legământul specific al cărui Autor nemijlocit este Bahá'u'lláh, 'Abdu'l-Bahá
fiind Centrul Său , ci Legământul general pe care -- aşa cum susţin
învăţăturile Bahá'í -- Dumnezeu Însuşi îl stabileşte în mod invariabil cu
omenirea atunci când inaugurează o nouă Dispensaţie. "Limba" care "aduce",
aşa cum scrie în aceste extrase "vestea cea bună" nu este alta decât Glasul
lui Dumnezeu care se referă la Bahá'u'lláh şi nu Bahá'u'lláh care se referă
la 'Abdu'l-Bahá.În plus, a susţine că afirmaţia "El este Eu Însumi" -- în loc să însemne
unitatea mistică dintre Dumnezeu şi Manifestările Sale, aşa cum se explică
în Kitáb-i-Iqán -- stabileşte identitatea dintre Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá
constituie o violare directă a principiului repetat adeseori a unicităţii
Manifestărilor lui Dumnezeu -- un principiu pe care Autorul extraselor
respective încearcă să-l sublinieze în mod implicit.
Ar însemna totodată o revenire la acele credinţe iraţionale şi
superstiţioase care s-au strecurat pe nesimţite, în primul secol al erei
creştine, în învăţăturile lui Iisus Hristos şi care, cristalizându-se
în dogme acceptate, au slăbit eficacitatea şi au întunecat ţelul Credinţei
Creştine."Eu afirm," este comentariul la Tableta Ramurii, scris de Însuşi
'Abdu'l-Bahá, "că adevăratul înţeles, semnificaţia reală, secretul cel mai
lăuntric al acestor versete, al acestor cuvinte înseşi, este propria mea
servitute la Pragul Sfânt al Frumuseţii Abhá, propria mea abnegaţie, nimicnicia
mea totală în faţa Lui. Aceasta este coroana mea strălucitoare, podoaba mea
cea mai preţioasă. Cu aceasta mă laud în împăraţia cerurilor şi a pământului.
Aceasta este gloria mea în mijlocul celor preaiubiţi!" Iar în pasajul care
urmează imediat după aceasta, el ne avertizează: "Nimănui nu îi este îngăduit
să interpreteze altfel aceste versete." "Eu sunt," afirmă el în legatură cu
aceasta, "potrivit textului explicit din Kitáb-i-Aqdas şi Kitáb-i-Ahd,
Interpretul manifest al Cuvântului lui Dumnezeu... Oricine deviază de la
interpretarea mea este o victimă a propriei sale fantezii."
În plus, concluzia inevitabilă care decurge din crezul în identitatea
dintre Autorul Credinţei noastre cu Cel ce este Centrul Legământul ar fi
aceea de a-l plasa pe 'Abdu'l-Bahá într-o pozitie superioară celei a lui Báb,
contrariul fiind principiul fundamental, deşi încă nu universal recunoscut
al acestei Revelaţii. Ea ar justifica de-asemeni acuzaţia în virtutea căreia
cei ce au încălcat Legământul s-au străduit, în tot cursul propovăduirii lui
'Abdu'l-Bahá, să otrăvească minţile şi să pervertească înţelegerea
discipolilor credincioşi ai lui Bahá'u'lláh.Ar fi mai corect şi în concordanţă cu principiile stabilite ale lui
Bahá'u'lláh şi Báb dacă, în loc de a susţine identitatea fictivă referitoare
la 'Abdu'l-Bahá i-am considera pe Precursorul şi pe Întemeietorul Credinţei
noastre ca identici în realitate -- un adevăr pe care textul Surátu'l-
Haykal îl afirmă în mod categoric. "Dacă, aşa cum pretindeţi voi, Punctul
Primordial ( Báb) ar fi fost altcineva decât Mine" este afirmaţia clară a lui
Bahá'u'lláh, "şi ar fi ajuns în prezenţa Mea, El n-ar fi îngăduit, cu
adevarat, niciodată să fie separat de Mine, ci dimpotrivă Ne-am fi desfătat
împreună în timpul Zilelor Mele." "Cel ce dă acum glas Cuvântului lui
Dumnezeu," afirmă iar Bahá'u'lláh, "nu este altul decât Punctul Primordial
care a fost revelat încă o dată”. Într-o Tabletă adresată uneia din Slovele
Celui Viu, El se referă astfel la El Însuşi: "El este acelaşi ca Cel ce
a apărut în anul şaizeci (1260 A. H.). Acesta este, într-adevăr, unul din
măreţele Sale semne." "Cine", întreabă El în Súriy-i-Damm, "se va ridica
pentru a asigura victoria Frumuseţii Primordiale ( Báb) care a fost revelată în
chipul Manifestării care i-a urmat?" Referindu-se la Revelaţia lui Báb, El o
caracterizează, dimpotrivă, ca pe " Propria Mea Manifestare precedentă."
Faptul că 'Abdu'l-Bahá nu este o Manifestare a lui Dumnezeu; că primeşte
lumina, inspiraţia şi forţa Sa direct de la Izvorul Revelaţiei Bahá'í; că
reflectă, asemeni unei oglinzi clare şi perfecte, razele gloriei lui
Bahá'u'lláh, dar că nu posedă în mod inerent acea realitate atotpătrunzătoare
imposibil de definit a cărei posesiune exclusivă este semnul distinctiv al
calităţii de profet; că cuvintele Sale nu sunt egale ca rang cu cele rostite de
Bahá'u'lláh deşi sunt în egala masură valabile; că nu trebuie să fie
considerat ca întoarcerea lui Iisus Hristos, Fiul ce va să vină "în slava
Tatălui" -- aceste adevăruri îşi găsesc o justificare suplimentară şi sunt
confirmate şi de următoarea declaraţie a lui 'Abdu'l-Bahá, adresată unor
credincioşi din America, declaraţie cu care aş dori să închei această
secţiune: "Aţi scris că sunt păreri diferite printre credincioşi în ceea ce
priveşte 'A Doua Venire a lui Hristos'. Sfinte Dumnezeule! Această problemă
a fost ridcată de nenumărate ori, iar răspunsul a fost dat de pana lui
'Abdu'l-Bahá printr-o declaraţie clară şi de netăgăduit, şi anume că
semnificaţia prorocirilor referitoare la 'Domnul Oştirilor' şi la
'Hristosul Făgăduit' este Desăvârşirea Binecuvântată (Bahá'u'lláh) şi
sfinţia Sa Cel Preamărit ( Báb). Numele meu este 'Abdu'l-Bahá. Calitatea
mea este 'Abdu'l-Bahá. Realitatea mea este 'Abdu'l-Bahá. Preţuirea mea este
'Abdu'l-Bahá. Supunerea faţă de Desăvârşirea Binecuvântată este diadema mea
glorioasa şi strălucitoare, iar servitudinea faţă de întreaga specie umană
este religia mea perpetuă... Nu am şi nu voi avea vreodată un alt nume, un
alt titlu, o altă recunoaştere, o altă cinstire decât aceea de 'Abdu'l-Bahá.
Aceasta este dorinţa mea. Aceasta este năzuinţa mea cea mai mare. Aceasta este
viaţa mea veşnică. Aceasta este slava mea fără de sfârşit."
ORDINEA ADMINISTRATIVAMult iubiţi fraţi întru 'Abdu'l-Bahá! Cu înălţarea lui Bahá'u'lláh,
Luceăfarul călăuzirii Divine -- care, aşa cum a prezis Şeicul Ahmad şi
Siyyid Kázim, a răsărit la Şiraz şi urmându-şi cursul spre vest a ajuns la
zenit la Adrianopole -- a dispărut în cele din urmă dincolo de orizont la ‘Akka
şi nu va mai răsări din nou decât după trecerea a o mie de ani. Apusul unui
Astru atât de strălucitor a încheiat în mod definitiv perioada Revelaţiei
Divine -- stadiul iniţial şi totdată cel mai vital al erei Bahá'í.
Inaugurată de Báb, culminând cu Bahá'u'lláh, prorocită şi preamarită de toţi
profeţii acestui mare ciclu profetic, această perioadă -- cu excepţia
intervalului scurt dintre martiriul lui Báb şi grelele încercări prin care a
trecut Bahá'u'lláh în Síyáh-Chál din Teheran -- s-a caracterizat prin aproape
cincizeci de ani de Revelaţie progresivă continuă -- o perioadă care prin
durata şi rodnicia ei trebuie să fie considerată ca fără pereche în întreaga
sferă a istoriei spirituale a lumii.Săvârşirea din viaţă a lui 'Abdu'l-Bahá, pe de altă parte, marchează
încheierea Epocii Eroice şi Apostolice ale aceleiaşi Dispensaţii --
acea perioadă primară a Credinţei noastre a cărei splendoare nu va putea fi
niciodată egalată şi cu atât mai puţin eclipsată de măreţia care în mod sigur
va caracteriza viitoarele biruinţe ale Revelaţiei lui Bahá'u'lláh. Căci nici
realizările maeştrilor constructori ai instituţiilor din zilele noastre ale
Credinţei lui Bahá'u'lláh, nici victoriile tumultoase pe care eroii Epocii de
Aur vor reuşi să le dobândească în zilele ce vor veni nu se pot măsura cu
lucrările minunate asociate cu numele acelora care au generat însăşi viaţa ei
şi i-au pus temeliile şi nici nu pot fi incluse în aceeaşi categorie.
Acea epocă iniţiala şi creatoare a erei Bahá'í trebuie, prin însăşi natura
ei, să se afle de-asupra şi dincolo de perioada formativă în care am intrat
şi de epoca de aur hărăzită să-i urmeze.'Abdu'l-Bahá, care încarnează o instituţie a cărei paralelă nu o putem
găsi în nici unul din sistemele religioase recunoscute ale lumii, poate fi
considerat ca cel ce a încheiat Epoca din care El Însuşi a făcut parte şi
că a deschis-o pe aceea în care activăm acum. De aceea Ultima Dorinţă şi
Testamentul Său trebuie privit ca legătura perpetuă şi indisolubilă pe care
mintea Celui ce este Taina lui Dumnezeu a conceput-o pentru a asigura
continuitatea celor trei epoci ce constituie părţile componente ale
Dispensaţiei Bahá'í. Perioada în care sământa Credinţei a încolţit încetul cu
încetul se îmbină astfel atât cu aceea care va fi martora înfloririi ei, cât
şi cu cea viitoare în care sămânţa respectivă va rodi în cele din urmă
şi va produce fructul său de aur.Energiile creatoare eliberate de Legea lui Bahá'u'lláh, pătrunzând şi
cristalizându-se în mintea lui 'Abdu'l-Bahá, au dat naştere, prin însăşi
influenţa şi strânsa lor interacţiune, unui Instrument care poate fi
considerat a fi Carta Noii Ordini Mondiale, şi în acelaşi timp gloria şi
făgăduiala acestei mari Dispensaţii. De aceea Testamentul poate fi socotit
rodul rezultat în mod inevitabil din legătura mistică dintre Cel ce a transmis
influenţa generatoare a Ţelului Său divin şi Cel ce a fost vehicolul Său şi
recipientul Său ales. Fiind vlăstarul Legământului -- Moştenitorul, atât al
Creatorului, cât şi al Interpretului Legii lui Dumnezeu -- Ultima Dorinţă
şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá nu mai poate fi separat nici de Cel ce a
furnizat impulsul iniţial şi cauzal şi nici de Cel ce l-a conceput în
cele din urmă. Nu trebuie să uităm niciodată că planul de nepătruns al lui
Bahá'u'lláh a marcat atât de adânc comportarea lui 'Abdu'l-Bahá, iar
motivele lor s-au îmbinat atât de perfect încât simpla încercare de a
disocia învăţăturile celui dintâi de sistemul înfiinţat de Exemplul ideal
al aceloraşi învăţături ar echivala cu tăgăduirea unuia din adevărurile
cele mai fundamentale şi sacre ale Credinţei.Ordinea Administrativă care dupa înălţarea lui 'Abdu'l-Bahá s-a dezvoltat
continuu şi ia formă chiar sub ochii noştri în nu mai puţin de patruzeci de
ţări ale lumii, poate fi considerată a fi structura Testamentului însuşi,
fortăreaţa inviolabilă înăuntrul căreia acest prunc nou născut este crescut
şi se dezvoltă. Această Ordine Administrativă, pe masură ce se extinde şi
se consolidează îşi va manifesta, fără îndoială, potenţialităţile şi va revela
toate implicaţiile acestui important Document -- această remarcabilă expresie a
Voinţei Uneia din cele mai remarcabile Figuri ale Dispensaţiei lui Bahá'u'lláh.
Pe masură ce părţile sale componente şi instituţiile sale organice încep să
funcţioneze cu eficienţă şi vigoare, ea îşi va revendica dreptul şi va
demonstra capacitatea de a fi privită nu numai ca nucleul, ci ca însuşi
modelul Noii Ordini Mondiale destinată să cuprindă la implirea vremurilor
întreaga omenire.În legătură cu aceasta, trebuie să ţinem seama că această Ordine
Administrativă este în mod fundamental diferită de tot ce a întemeiat vreun
profet în trecut, dat fiind că Bahá'u'lláh însuşi a revelat principiile
sale, a stabilit instituţiile sale, a numit persoana care să interpreteze
Cuvântul Său şi a conferit autoritatea necesară unui corp desemnat să
completeze şi să aplice ordonanţele Sale legislative. În aceasta rezidă
secretul forţei sale, semnul distinctiv fundamental şi garanţia că nu va
avea loc vreo dezintegrare sau schismă. Nicăieri în scrierile sacre ale vreunui
sistem religios mondial, nici chiar în scrierile Întemeietorului Dispensaţiei
Bábi, nu găsim clauze care să stabilească un legământ sau care să prevadă o
ordine administrativă comparabilă ca sferă şi autoritate cu cele ce stau la
baza Dispensaţiei Bahá'í. Poate oare oferi Creştinismul sau Islamul -- ca să
luăm ca exemplu numai două dintre cele mai răspândite şi mai însemnate
religii recunoscute ale lumii -- ceva care să se poată măsura sau să poată fi
considerat echivalent cu Cartea Legământului lui Bahá'u'lláh sau cu Ultima
Dorinţă şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá? Oare textul Evangheliilor sau cel
al Coranului oferă suficientă autoritate acelor conducători şi consilii care
au revendicat dreptul şi au luat asupra lor sarcina de a interpreta
dispoziţiile scrierilor lor sacre şi de a administra treburile comunităţilor
lor respective? A putut Petru, şeful recunoscut al Apostolilor sau Imamul
Ali, vărul şi succesorul legitim al Profetului, să aducă afirmaţii explicite,
scrise din partea lui Hristos şi a lui Mahomed pentru susţinerea primatului
cu care ambii au fost investiţi, declaraţii care ar fi putut reduce la tăcere
atât pe acei dintre contemporarii lor, cât şi pe cei de mai târziu care le-au
tăgăduit autoritatea şi care prin acţiunile lor au provocat schisma ce
persistă pâna în ziua de astăzi? Unde, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm,
putem găsi, în cuvintele consemnate ale lui Iisus Hristos, fie în materie de
succesiune, fie privitor la anumite legi specifice sau ordonanţe administrative
clar definite, şi precis delimitate de principiile pur spirituale, unde putem
găsi ceva ce se poate apropia de dispoziţiile, legile şi avertimentele care abundă în declaraţiile autentice ale lui Bahá'u'lláh şi 'Abdu'l-Bahá? Poate vreun pasaj din Coran -- care, în ce priveşte codul său
de legi, ordonanţele sale administrative şi religioase, reprezintă totuşi
un progres remarcabil faţă de Revelaţiile anterioare mai degradate -- poate fi
el interpretat ca fiind o bază inatacabilă pentru autoritatea cu care Mohamed
îl investise verbal în mai multe ocazii pe succesorul lui ? Se poate spune
oare despre Autorul Dispensaţiei Bábi, deşi, graţie dispoziţiilor din Bayánul
Persan a reuşit să evite o schismă atât de permanentă şi catastrofală ca
cele care au lovit Creştinismul şi Islamul, se poate oare spune că a creat
instrumentele pentru a pune la adăpost Credinţa Sa, instrumente atât de bine
definite şi eficiente ca cele menite să păstreze pentru toate timpurile
unitatea discipolilor organizaţi ai Credinţei lui Bahá'u'lláh?
Singura dintre toate Revelaţiile care au precedat-o, această Credinţă a
reuşit, prin directive explicite, prin avertismente repetate, prin garanţii
autentice încorporate şi elaborate în învăţăturile sale, să făurească o
structură de care adepţi rătăciti ai unor credinţe falimentare şi năruite
ar face bine să se apropie, să o examineze critic şi să caute,
atâta timp cât nu e prea târziu, siguranţa inatacabilă a adăpostului ei
atotcuprinzător.Nu e de mirare că Cel ce prin intermediul Voinţei Sale a inaugurat o
Ordine atât de vastă, atât de unică şi care este Centrul unui Legământ atât
de măreţ a scris următoarele cuvinte: "Atât de ferm şi puternic este acest
Legământ, încât de la începutul timpurilor şi până în prezent nici o
Dispensaţie religioasă nu a produs ceva similar". "Tot ce este latent în
miezul acestui ciclu sfânt", a scris El în zilele cele mai întunecate şi
primejdioase ale propovăduirii Sale, "va apare treptat şi va ieşi la
iveală, căci acum este doar începutul creşterii sale şi aurora revelării
semnelor sale." "Nu vă temeţi," sunt cuvintele Sale liniştitoare care
prevestesc apariţia Ordinii Administrative stabilte prin Testamentul Său, "nu
vă temeţi că această Ramură va fi despărţită de lumea materială şi îşi
va pierde frunzele; nu, frunzele sale vor înverzi, căci această Ramură va
continua să crească şi după ce va fi despărţită de această lume de jos;
ea va atinge piscurile cele mai înalte ale slavei şi va da roade care vor
îmbălsăma lumea cu mireasma lor."La ce altceva, dacă nu la puterea şi maiestatea pe care această Ordine
Administrativă -- baza viitorului şi atotcuprinzătoarei Federaţii Bahá'í
-- este destinată să le manifeste s-ar putea referi aceste cuvinte ale lui
Bahá'u'lláh: "Echilibrul lumii a fost zdruncinat prin influenţa vibraţiilor
celei mai măreţe şi noi Ordini Mondiale. Viaţa rânduită a omenirii a fost
revoluţionată de acest Sistem unic şi minunat -- nimic asemănător n-a fost
vreodată văzut de ochii vreunei fiinţe omeneşti."Báb Însuşi, în cursul referirilor Sale la "Cel pe care Dumnezeu îl va
face cunoscut" anticipeaza Sistemul şi slăveşte Ordinea Mondială pe care
Revelaţia lui Bahá'u'lláh este hărăzită s-o dezvăluie. În capitolul trei al
Bayánului Persan, El face următoarea afirmaţie remarcabilă: "Bine de cel ce
îşi îndreaptă privirea spre Ordinea lui Bahá'u'lláh şi aduce mulţumiri
Domnului său! Căci El va fi făcut cunoscut, în mod sigur. Dumnezeu a poruncit
aceasta, cu adevărat şi în mod irevocabil în Bayán."
În Tabletele lui Bahá'u'lláh în care instituţiile Caselor Internaţionale
şi Locale ale Dreptăţii sunt desemnate precis şi stabilite formal; în
instituţia Mâinilor Cauzei lui Dumnezeu, înfiinţată întâi de Bahá'u'lláh, iar
apoi de 'Abdu'l-Bahá; în instituţia Adunărilor locale şi naţionale, care
în faza lor embrionară funcţionau chiar în zilele dinaintea înălţării lui
'Abdu'l-Bahá; în autoritatea pe care Autorul Credinţei noastre şi Centrul
Legământului Său au binevoit, în Tabletele lor, să le confere; în instituţia
Fondului Local care opereaza conform indicatiilor precise date de 'Abdu'l-Bahá
anumitor Adunări din Persia; în versetele Kitáb-i-Aqdasului, ale căror
implicaţii anticipează în mod clar Gardianatul; în explicaţia dată
de 'Abdu'l-Bahá într-una din Tabletele Sale în legatură cu principiul ereditar
şi cu legea primogeniturii şi în accentul pe care l-a pus asupra faptului
că acestea au fost susţinute de profeţii din trecut -- în toate cele de mai
sus putem discerne licăririle slabe şi putem descoperi primele indicaţii
privitoate la natura şi funcţionarea Ordinii Administrative pe care
Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá avea s-o proclame şi s-o stabilească în mod
formal, la o dată ulterioară.Cred că în momentul de faţă ar trebui făcută o încercare de a explica
caracterul şi funcţiunile stâlpilor gemeni care susţin această puternică
Structură Administrativă -- Gardianatul şi Casa Universală a
Dreptăţii. A descrie în totalitatea lor, diversele elemente care funcţionează
în legătură cu aceste instituţii, depăşeşte cadrul şi scopul acestei
expuneri generale asupra adevărurilor fundamentale ale Credinţei. Definirea
precisă şi amănunţită a trăsăturilor şi analiza exhaustivă a naturii
relaţiilor care, pe de o parte, unesc aceste două organe fundamentale ale
Testamentului lui 'Abdu'l-Bahá, iar pe de altă parte, o leagă pe fiecare din
ele de Autorul Credinţei şi de Centrul Legământului Său, este o misiune
pe care, fără îndoială, viitoarele generaţii o vor îndeplini cum se cuvine.
Intenţia mea actuală este de a dezvolta anumite trăsături dominante ale acestei
scheme care, oricât de aproape ne-am afla de structura ei grandioasă, sunt de
pe acum atât de clar definite, încât ar fi o eroare de neiertat, fie de a le
înţelege greşit, fie de a le ignora.Trebuie afirmat, de la bun început, într-un limbaj clar şi fără echivoc,
că aceste instituţii gemene ale Ordinii Administrative a lui Bahá'u'lláh
trebuie considerate divine, ca origine, esenţiale în ce priveşte funcţia lor
şi complementare ca scop şi perspectivă. Ţinta lor comună şi fundamentală
este de a asigura continuitatea autorităţii divin-hotărâte care provine de la
Sursa Credinţei noastre, de a asigura unitatea adepţilor ei şi de a menţine
integritatea şi flexibilitatea învăţăturilor sale. Acţionând în comun,
aceste două instituţii inseparabile administrează treburile sale, coordonează
activitaţile sale, îi promovează interesele, aplică legile sale şi apără
instituţiile sale subsidiare. În mod separat, fiecare acţionează în sfera ei
de jurisdicţie clar definită; fiecare este înzestrată cu instituţiile sale
auxiliare -- instrumente menite să-i dea posibilitatea de a duce la îndeplinire
în mod eficient răspunderile şi obligaţiile ei particulare. Fiecare îşi
exercită, în cadrul limitărilor impuse, puterile, autoritatea, drepturile
şi prerogativele sale. Acestea nu sunt nici contradictorii şi nici nu
diminuează câtuşi de puţin poziţia pe care fiecare din aceste instituţii
o ocupă. Departe de a fi incompatibile sau de a-şi aduce prejudicii una
alteia, ele îşi completează reciproc autoritatea şi funcţiunile şi sunt
în mod permanent şi fundamental unite în ţelurile lor.
Despărţită de Gardianat, Ordinea Mondială a lui Bahá'u'lláh
ar fi mutilată şi în mod permanent lipsită de acel principiu ereditar care,
asa cum a scris 'Abdu'l-Bahá, a fost invariabil susţinut de Legea lui
Dumnezeu. "În toate Dispensaţiile Divine," afirmă El într-o Tabletă adresată
unui adept al Credinţei din Persia, "fiului mai mare i s-a acordat o osebire
extraordinară. Chiar şi rangul de profet a constituit dreptul său de prim
născut." Fără o asemenea instituţie, integritatea Credinţei ar fi primejduită,
iar trăinicia întregii sale structuri ar fi grav periclitată. Prestigiul său
ar avea de suferit, mijloacele necesare care să-i dea posibilitatea de a avea o
perspectivă neîncetată şi de lungă durată asupra unei serii de generaţii i-ar
lipsi cu desăvârşire şi călăuzirea indispensabilă pentru a defini sfera de
acţiune legislativă a reprezentantelor sale alese i-ar fi complet retrasă.
Despărţită de instituţia nu mai puţin esenţială a Casei Universale a
Dreptăţii, acelaşi Sistem al Testamentului lui 'Abdu'l-Bahá ar fi paralizat
în acţiunile sale şi n-ar fi în stare să umple locurile vacante pe care
Autorul Kitáb-i-Aqdasului le-a lăsat în mod deliberat în corpul ordonanţelor
sale legislative şi administrative."El este Interpretul Cuvântului lui Dumnezeu," declara 'Abdu'l-Bahá,
referindu-se la funcţiunile Păzitorului Credinţei, folosind în Testamentul Său
acelaşi termen pe care l-a ales El Însuşi atunci când a respins argumentul
celor ce încălcau Legământul şi care îi contestau dreptul de a interpreta
cuvintele lui Bahá'u'lláh. Şi El adaugă: "După El va urma primul născut al
urmaşilor săi direcţi." "Fortăreaţa puternică," mai explică El apoi, "va
ramâne sigură şi de nebiruit prin ascultarea faţă de cel ce este Păzitorul
Cauzei lui Dumnezeu." "Se cuvine ca membrii Casei Dreptăţii, ca toţi Aghsánii
şi Afnánii, Mâinile Cauzei lui Dumnezeu să-şi arate ascultarea, supunerea
şi subordonarea faţă de Păzitorul Cauzei lui Dumnezeu."
"Se cuvine ca membrii Casei Dreptăţii," declară, pe de altă parte,
Bahá'u'lláh în Foaia a Opta a Paradisului Preamărit, "să se sfătuiască
referitor la acele lucruri care n-au fost revelate explicit în Carte şi să
aplice ceea ce vor socoti nimerit. Cu adevărat, Dumnezeu îi va inspira cu ceea
ce voieşte El. Şi El este Cel ce se Îngrijeşte de toate, Atotştiutorul."
"Spre Cartea cea mai Sfântă," (Kitáb-i-Aqdas) scrie 'Abdu'l-Bahá în Testamentul
Său, "toţi trebuie să se întoarcă şi tot ce nu e consemnat acolo în mod
expres trebuie referit Casei Universale a Dreptăţii. Ceea ce acest corp va
adopta cu unanimitate sau cu majoritate de voturi este adevărul adevărat şi
planul lui Dumnezeu Însuşi. Oricine deviază de la acest plan este într-adevăr
dintre cei ce iubesc dezbinarea, au dat dovadă de răutate şi s-au îndepărtat
de Domnul Legământului."Nu numai că 'Abdu'l-Bahá confirmă în Testamentul Său afirmaţia lui
Bahá'u'lláh, citată mai sus, ci El investeşte acest corp cu dreptul şi
puterea suplimentară de a abroga, în conformitate cu exigenţele timpului,
propriile sale hotărâri, ca şi acelea ale unei Case a Dreptăţii precedente.
"În aceeaşi măsură în care Casa Universală a Dreptăţii," declară El explicit
în Testamentul Său, "are puterea de a emite legi care nu sunt consemnate în mod
expres în Carte şi se referă la tranzacţii curente, ea are şi puterea să
le abroge... Ea poate face acest lucru pentru că aceste legi nu fac parte din
textul explicit divin."Referitor atât la Păzitor, cât şi la Casa Universală a Dreptăţii, citim
următoarele cuvinte elocvente: "Tânara Ramură sfântă, Păzitorul Cauzei lui
Dumnezeu, precum şi Casa Universală a Dreptăţii, care trebuie înfiinţată şi
aleasă universal, sunt ambele sub protecţia şi grija Frumuseţii Abhá,
la adăpostul şi sub călăuzirea Celui Preaslăvit ( Báb) (fie ca viaţa mea să
le fie oferită amândurora ca jertfă). Tot ce hotărăsc este de la Dumnezeu."
Din aceste declaraţii reiese clar şi neîndoios că Păzitorul Credinţei
a fost făcut Interpretul Cuvântului, iar Casa Universală a Dreptăţii a fost
investită cu funcţia de a legifera acele probleme care n-au fost expres
revelate în învăţături. Interpretarea Păzitorului, operând în cadrul propriei
lui sfere, se bucură de aceeaşi autoritate şi obligativitate ca şi
hotărârile Casei Internaţionale a Dreptăţii, al cărei drept şi prerogativă
exclusivă este aceea de a pronunţa şi decreta hotărârea finală asupra acelor
legi şi dispoziţii pe care Bahá'u'lláh nu le-a revelat în mod expres. Nici
una din ele nu poate şi nu va încălca vreodată domeniul sacru atribuit
celeilalte. Nici una din ele nu va încerca să restrângă autoritatea specifică
şi neîndoioasă cu care ambele au fost în mod divin investite.
Deşi Păzitorul Credinţei a fost făcut conducătorul permanent al unui
corp atât de august, el nu poate, chiar temporar, asuma dreptul exclusiv
de a legifera. El nu poate trece peste hotărârile majorităţii colegilor săi,
dar are dreptul să insiste ca aceştia să reexamineze orice proiect de lege
care, potrivit convingerii sale, contravine sensului cuvintelor revelate de
Bahá'u'lláh sau care deviază de la spiritul lor. El interpretează ceea ce a
fost în mod specific revelat şi nu poate legifera decât în capacitatea sa de
membru al Casei Universale a Dreptăţii. Nu îi este îngăduit să elaboreze în
mod independent constituţia care trebuie să dirijeze activităţile organizate
ale colegilor săi şi nici să-şi exercite influenţa într-un mod care ar
impieta asupra libertăţii acelora al căror drept sacru este alegerea corpului
colaboratorilor săi.Nu trebuie uitat că instituţia Gardianatului a fost anticipată de
'Abdu'l-Bahá într-o aluzie pe care a facut-o într-o Tabletă adresată, mult timp
înainte de Înălţarea Sa, unui număr de trei prieteni din Persia. La întrebarea
lor dacă după Înălţarea Lui va exista o persoană spre care toţi Bahá'íi vor fi
chemaţi să se îndrepte, El a răspuns astfel: "Cât priveşte întrebarea ce
mi-aţi adresat-o, aflaţi că acesta este cu adevărat un secret bine păzit. El
este asemenea unei perle ascunse în cochilia ei, predestinată a fi revelată.
Veni-va vremea când lumina ei va apare, când dovezile ei vor fi făcute
cunoscute, iar tainele ei, dezvăluite."Mult iubiţi prieteni! Oricât de înaltă este poziţia şi oricât de vitală
funcţia institutiei Gardianatului în Ordinea Administrativă a lui Bahá'u'lláh
şi oricât de copleşitoare ar fi ponderea răspunderii pe care o comportă,
importanţa ei nu trebuie, sub nici un motiv, supraestimată, indiferent de
termenii folosiţi în Testament. Păzitorul Credinţei nu trebuie, în nici un caz
şi indiferent de meritele sau realizările sale, să fie înălţat la un rang în
virtutea căruia să fie co-părtaş cu 'Abdu'l-Bahá la poziţia unică pe care
Centrul Legământului îl ocupă -- şi cu atât mai puţin la treapta hotărâtă
pentru Manifestarea lui Dumnezeu. O deviere atât de gravă de la principiile
stabilite ale Credinţei noastre ar fi blasfemie curată. Aşa cum am mai
arătat în cursul expunerilor mele asupra rangului lui 'Abdu'l-Bahá, oricât de
mare ar fi abisul care îl desparte pe El de Autorul unei Revelaţii Divine,
acel abis nu se poate măsura nicicând cu distanţa dintre Cel ce este Centrul
Legământului lui Bahá'u'lláh şi Păzitorii care sunt propovăduitorii săi
aleşi. Mai mare, cu mult mai mare este distanţa care îl desparte pe Păzitor
de Centrul Legământului decât aceea care există între Centrul Legământului şi
Autorul său.Nici un Păzitor al Credinţei -- şi consider că este datoria mea solemnă
să consemnez acest lucru -- nu poate pretinde vreodată că este exemplul perfect
al învăţăturilor lui Bahá'u'lláh sau oglinda nepătată care reflectă lumina Sa.
Deşi sub umbrarul protecţiei statornice şi infailibile a lui Bahá'u'lláh
şi Báb şi oricât de mult ar împărtăşi cu 'Abdu'l-Bahá dreptul şi
obligaţia de a interpreta învăţăturile Bahá'í, el rămâne în mod esenţial uman
şi nu poate, dacă vrea să rămână credincios misiunii încredinţate, să-şi
aroge, sub nici un pretext, drepturile, privilegiile şi prerogativele pe
care Bahá'u'lláh a hotărât să le confere Fiului Său. În lumina acestui adevăr,
a te ruga Păzitorului Credinţei, a i te adresa, numindu-l Domn şi Stăpân,
sau sfinţia ta, a-i cere binecuvântarea sau a celebra ziua sa de naştere
sau a comemora orice eveniment legat de viaţa lui ar echivala cu o deviere de
la adevărurile stabilite şi conţinute în Credinţa noastră preaiubită. Faptul
că Păzitorul a fost anume înzestrat cu capacitatea necesară pentru a revela
scopul şi a dezvălui implicaţiile cuvintelor lui Bahá'u'lláh şi
'Abdu'l-Bahá nu-i conferă implicit un rang egal cu al Celor ale căror cuvinte
este chemat să le interpreteze. El poate exercita acest drept şi se poate
achita de această obligaţie şi să le rămână totuşi infinit inferior ca rang
şi diferit prin natura sa.Pentru integritatea acestui principiu fundamental al Credinţei noastre
mărturisesc în mod amplu, cuvintele şi faptele Păzitorului actual precum şi
cele ale viitorilor Păzitori. Prin exemplul şi purtarea lor, ei trebuie să
stabilească adevărurile sale pe o bază de nezdruncinat şi să transmită
generaţiilor viitoare dovezi inatacabile ale realităţii sale.
În ce mă priveşte, a şovăi în recunoaşterea unui adevăr atât de
vital, sau a ezita în proclamarea unei convingeri atât de ferme ar însemna o
trădare neruşinată a încrederii ce mi-a fost acordată de 'Abdu'l-Bahá şi o
uzurpare de neiertat a autorităţii cu care El Însuşi a fost investit.
Un cuvânt ar trebui spus acum aici privitor la teoria care stă la baza
acestei Ordini Administrative şi la principiul care trebuie să guverneze
modul de funcţionare al instituţiilor sale principale. Ar fi întru totul
greşit dacă am încerca să facem o comparaţie între această Ordine unică,
divin-concepută şi oricare din sistemele diferite pe care minţile oamenilor
le-au născocit, în diferite perioade ale istoriei lor, pentru guvernarea
instituţiilor omeneşti. O asemenea încercare, în sine, ar da dovadă de o
totală lipsă de discernământ în ce priveşte desăvârşirea operei marelui său
Autor. Cum ar putea fi altfel dacă ne amintim că această Ordine constituie
modelul însuşi al acelei civilizaţii divine pe care Legea atotputernică a lui
Bahá'u'lláh este destinată s-o instaureze pe pământ? Sistemele diverse şi în
perpetuă schimbare ale formelor de guvernare umană, fie ele prezente sau
trecute, fie originare din est sau din vest, nu oferă un criteriu adecvat
pentru a evalua potenţa virtuţilor sale ascunse sau pentru a aprecia
soliditatea temeliilor sale.Federaţial Bahá'í a viitorului, al cărui cadru unic este această vastă
Ordine Administrativă este, atât în teorie cât şi în practică, nu numai unic
în întreaga istorie a instituţiilor politice, dar nu poate găsi nici o paralelă
în analele vreunuia din sistemele religioase recunoscute ale lumii. Nici o
formă de guvernământ democratic, nici un sistem de autocraţie sau de dictatură,
fie monarhică, fie republicană, nici o schema intermediară a unei ordini pur
aristocratice, nici chiar vreuna din formele de teocratie recunoscute, fie că
e vorba de comunitatea mozaică, sau de diferitele organizaţii eclesiastice
creştine sau de Imamatul ori Califatul din Islam -- nici una dintre acestea
nu poate fi identificată şi nu poate fi considerată conformă cu Ordinea
Administrativă pe care mâna de maestru a Arhitectului său perfect a făurit-o.
Această Ordine Administrativă nou născută încorporează în structura ei
anumite elemente ce se pot găsi în fiecare dintre cele trei forme recunoscute
de guvernământ secular, fără să fie, câtuşi de puţin, copia vreuneia din
ele şi fără să introducă în mecanismul său nici una din trăsăturile
criticabile inerente lor. Ea îmbină şi armonizează, cum nici un guvernământ
făurit de o mână muritoare n-a reuşit să realizeze până acum, adevărurile
salutare pe care fiecare din aceste sisteme le conţin în mod neîndoios, fără
să vicieze integritatea acelor adevăruri date de Dumnezeu pe care, în ultimă
instanţă, se bazează.Ordinea Administrativă a Credinţei lui Bahá'u'lláh nu trebuie considerată
nici de cum ca având un caracter pur democratic, dat fiind că premiza de bază
potrivit căreia toate democraţiile depind în mod fundamental de un mandat pe
care îl primesc de la popor, lipseşte cu desăvârşire în această
Dispensaţie. În dirijarea treburilor administrative ale Credinţei, în
promulgarea legislaţiei necesare pentru a completa legile din Kitáb-i-Aqdas,
nu trebuie uitat că membrii Casei Universale a Dreptăţii nu sunt răspunzători
- aşa cum reiese clar din declaraţiile lui Bahá'u'lláh - faţă de cei pe care
îi reprezintă; de-asemeni, că nu le este îngăduit să se lase influenţaţi de
sentimentele, de părerile generale şi nici chiar de convingerile masei
credincioşilor sau de cei care îi aleg în mod direct. Ei trebuie să urmeze
- într-o atitudine de devoţiune - ceea ce constiinţa lor le dictează şi îi
îndrumă să facă. Ei pot, şi chiar trebuie să se informeze asupra condiţiilor
existente în comunitate, trebuie să cumpănească, cu obiectivitate în mintea lor
temeiurile fiecărui caz prezentat deliberării lor, dar trebuie să-şi rezerve
dreptul de a lua în mod liber o hotărâre. "Dumnezeu le va inspira, cu
adevărat, ceea ce este pe voia Sa," este asigurarea incontestabilă dată de
Bahá'u'lláh. Aşadar, ei, şi nu corpul celor care îi aleg direct sau
indirect, sunt cei ce primesc călăuzirea divină care este în acelaşi timp
sângele vital şi pavăză supremă a acestei Revelaţii. Pe lângă aceasta, cel
ce simbolizează principiul ereditar în această Dispensaţie a fost facut
interpretul cuvintelor Autorului ei şi, în virtutea autorităţii efective cu
care a fost investit, încetează, aşadar, să fie acea figură de conducător
doar cu numele, asociată invariabil cu sistemele în vigoare ale monarhiilor
constituţionale.Tot aşa, Ordinea Administrativă Bahá'í nu poate fi respinsă pe motiv
că ar fi un sistem aspru şi rigid de autocraţie neîngradită sau o imitaţie
oarecare a vreunei forme de guvernare eclesiastică absolută, cum ar fi
papalitatea sau imamatul sau oricare altă instituţie similară; şi aceasta
pentru simplul motiv că reprezentanţilor internaţionali aleşi ai adepţilor
lui Bahá'u'lláh li s-a conferit dreptul exclusiv de a legifera în legatură
cu acele chestiuni care n-au fost revelate în mod expres în scrierile Bahá'í.
Nici Păzitorul Credinţei şi nici vreo altă instituţie în afară de Casa
Internaţională a Dreptăţii poate uzurpa vreodată această putere vitală şi
esenţială sau încalcă acest drept sacru. Abolirea preoţiei profesionale, cu
sacramentele asociate ei: botezul, împărtăşania şi spovedirea păcatelor,
legile care impun alegerea prin sufragiu universal a tuturor Caselor Dreptăţii,
locale, naţionale, ca şi cea internaţională, lipsa totală de autoritate
episcopală cu privilegiile, corupţia şi tendinţele birocratice ce o însoţesc
sunt dovezi suplimentare pentru caracterul nonautocratic al Ordinii
Administrative Bahá'í şi pentru înclinarea ei spre metode democratice în
administrarea treburilor ei.La fel de puţin trebuie confundată această Ordine, identificată cu numele
lui Bahá'u'lláh, cu vreun sistem de guvernare pur aristocratic dat fiind că,
pe de o parte, ea susţine principiul ereditar şi impune Păzitorului
Credinţei obligaţia de a interpreta învăţăturile sale, iar pe de altă parte,
prevede alegerea liberă şi directă, din sânul masei credincioşilor, a
corpului care constituie organul ei legislativ suprem.
Deşi nu se poate spune că această Ordine Administrativă a fost modelată
după vreunul din sistemele de guvernământ recunoscut, ea încorporează, împacă
şi asimilează totuşi în structura ei elementele salutare care se găsesc
în fiecare din ele. Autoritatea ereditară pe care Păzitorul este chemat
s-o exercite, funcţiunile vitale şi esenţiale ce revin Casei Universale
a Dreptăţii, dispoziţiile necesare pentru alegerea ei democratică de către
reprezentanţii credincioşilor -- toate la un loc demonstrează adevărul că
această Ordine divin revelată care nu va putea fi niciodată identificată cu
vreunul din tipurile standard de guvernământ la care se referă Aristotel în
lucrările sale, întruchipează şi îmbină elementele pozitive care se găsesc în
fiecare din ele cu adevărurile spirituale care stau la baza ei. Neajunsurile
inerente, recunoscute ale fiecăruia din aceste sisteme fiind în mod absolut
şi permanent excluse, această Ordine unică, oricât de mult va dura ea şi
oricât de extinse vor fi ramificaţiile sale, nu va putea nicicând degenera în
vreo forma de despotism, de oligarhie sau demagogie care mai devreme sau mai
târziu trebuie să corupă mecanismul tuturor instituţiilor politice făcute de
mâna omului care în esenţă sunt imperfecte.Prieteni mult iubiti! Oricât de semnificative ar fi originile acestei
măreţe structuri administrative şi oricât de unice trăsăturile sale,
evenimentele despre care putem spune că au anunţat naşterea ei şi au marcat
prima etapă a evoluţiei ei nu par a fi mai puţin remarcabile. Cât de izbitor,
cât de edificator este contrastul dintre procesul de consolidare încet dar
sigur care caracterizează creşterea forţelor sale tinereşti şi asaltul
pustiitor al forţelor de dezintegrare care se abat asupra instituţiilor
învechite, atât religioase cât şi seculare, ale societăţii actuale!
Vitalitatea de care dau dovadă într-o măsură atât de mare instituţiile
organice ale acestei grandioase Ordini în continuă expansiune; piedicile pe
care înaltul curaj, hotărârea neprecupeţită a administratorilor săi le-au
biruit de pe acum; flacăra unui entuziasm irezistibil care arde cu o
fervoare nelimitată în inimile învăţătorilor săi călători; înalta măsură a
lepădării de sine la care au ajuns acum apărătorii şi constructorii săi;
lărgimea viziunii, speranţa plină de încredere, bucuria creatoare, pacea
lăuntrică, integritatea fără compromisuri, disciplina exemplară, unitatea şi
solidaritatea neabătută pe care o manifestă apărătorii ei cutezători; măsura
în care spiritul său animator s-a dovedit capabil să asimileze diferitele
elemente din sfera sa, să le purifice de orice formă de prejudecată şi să le
contopească cu propria ei structură -- toate acestea sunt dovezi ale unei forţe
pe care o societate deziluzionată şi adânc zdruncinată nu-şi poate permite
să le ignore.Comparaţi aceste splendide manifestări ale spiritului care animă corpul
vibrant al Credinţei lui Bahá'u'lláh cu strigătele şi agonia, nebuniile şi
deşertăciunile, amărâciunea şi prejudecăţile, răutatea şi dezbinarea
unei lumi haotice în suferinţă. Priviţi la teama care îi chinuie pe
conducătorii ei şi paralizează acţiunile oamenilor ei de stat orbi şi
dezorientaţi. Cât de aprigă e ura, cât de false ambiţiile, cât de meschine
năzuinţele, cât de adânc înrădăcinate suspiciunile popoarelor sale! Cât de
alarmantă este anarhia, corupţia, lipsa de credinţă care macină organele vitale
ale unei civilizaţii ce se clatină!Oare acest proces de deteriorare continuă care invadează cu perfidie
atâtea domenii ale activităţii şi gândirii umane, n-ar trebui el considerat
un fenomen însoţitor necesar al înalţării acestui Braţ atotputernic al lui
Bahá'u'lláh? N-ar trebui să privim importantele evenimente care în decursul
ultimilor douăzeci de ani au zguduit atât de adânc toate continentele
pământului ca fiind nişte semne prevestitoare, proclamând simultan
agonia unei civilizaţii în stare de descompunere şi durerile facerii acelei
Ordini Mondiale -- Arca salvării umane -- care trebuie să se ridice pe ruinele
ei?Prabuşirea catastrofală a unor monarhii şi imperii grandioase de pe
continentul european la care se referă anumite prorociri ale lui Bahá'u'lláh;
declinul care a început şi mai continuă în soarta ierarhiei şiite în ţara
Lui natală; căderea dinastiei Qajar, inamica tradiţională a Credinţei Sale;
răsturnarea sultanatului şi califatului, stâlpii susţinători ai Islamului
sunit, pentru care distrugerea Ierusalimului în partea a doua a primului secol
al erei creştine oferă o paralelă izbitoare; valul de secularizare care se
abate asupra instituţiilor eclesiastice mahomedane din Egipt, subminând
loialitatea celor mai de nădejde susţinători ai săi; loviturile umilitoare date
unora dintre cele mai puternice biserici ale creştinătăţii din Rusia, din
Europa de vest, din America centrală; răspândirea doctrinelor subversive
care subminează temeliile şi răstoarnă structura unor bastioane, în aparenţă
de neînvins, din sfera politică şi socială a activităţii umane; semnele
unei catastrofe iminente, amintind în mod straniu de căderea Imperiului Roman
din Occident, care ameninţa să cuprindă întreaga structură a actualei
civilizaţii -- toate acestea constituie dovezi pentru frământarea pe care
naşterea acestui măreţ Organ al Religiei lui Bahá'u'lláh a suscitat-o în
lume. O frământare care va creşte ca întindere şi ca intensitate pe masură
ce implicaţiile acestui plan în continuă evoluţie vor fi mai bine înţelese, iar
ramificaţiile sale se vor extinde şi mai larg pe suprafaţa globului.
În încheiere, încă un cuvânt. Apariţia şi instaurarea Ordinii
Administrative - cochilia care apară şi tăinuieşte un giuvaer atât de
preţios -- constituie semnul distinctiv al acestei a doua epoci de formare
a erei Bahá'í. Şi pe măsură ce se îndepărtează din ce în mai mult de noi,
această epocă va fi considerată ca factorul principal împuternicit să
inaugureze faza finală, încununarea acestei glorioase Dispensaţii.
Nimeni nu trebuie - atâta vreme cât acest sistem mai este în faza
copilăriei - să-i înţeleagă greşit caracterul, să-i diminueze semnificaţia
sau să-i răstălmăceasca ţelul. Stânca pe care se întemeiază Ordinea
Administrativă este Planul imuabil al lui Dumnezeu pentru omenire în această
zi. Sursa din care îşi trage inspiraţia nu este alta decât Bahá'u'lláh
Însuşi. Pavăza şi apărătorii săi sunt oştirile gata de luptă ale
Împărăţiei Abha. Sămânţa ei este sângele a nu mai puţin de douazeci de mii de
martiri care şi-au jertfit viaţa pentru ca ea să se nască şi să
înflorească. Axa în jurul căreia gravitează instiţutiile sale sunt dispoziţiile
autentice din Ultima Dorinţă şi Testamentul lui 'Abdu'l-Bahá. Principiile
sale călăuzitoare sunt adevărurile pe care El care este Interpretul infailibil
al învăţăturilor Credinţei noastre le-a enunţat atât de clar în cuvântările
Sale publice în tot Occidentul. Legile care guvernează activitatea sa şi îi
limiteaza funcţiunile sunt cele stabilite în mod expres în Kitáb-i-Aqdas.
Sediul unde se vor concentra activităţile sale spirituale, umanitare şi
administrative sunt Mashriqu'l-Adhkár şi accesoriile sale. Stâlpii pe
care se bazează autoritatea sa şi îi sprijină structura sunt instituţiile
gemene: Gardianatul şi Casa Universală a Dreptăţii. Scopul central şi
fundamental care o animă este instaurarea Noii Ordini Mondiale aşa cum a fost
ea schiţată de Bahá'u'lláh. Metodele pe care le foloseşte, etaloanele pe care
le preconizează nu o fac să încline nici spre Occident, nici spre Orient, nici
spre evrei, nici spre alte neamuri, nici spre bogaţi, nici spre săraci, nici
spre albi, nici spre cei de culoare. Cuvântul ei de ordine este unificarea
rasei umane; stindardul ei, "Pacea Suprema" ; împlinirea ei, venirea mileniului
de aur -- Ziua în care împărăţiile acestei lumi vor deveni Împărăţia lui
Dumnezeu Însuşi, Împărăţia lui Bahá'u'lláh.Haifa, Palestina, Shoghi
8 februarie 1934Către cei iubiţi de Dumnezeu şi slujitoarele Celui Milostiv din întregul Occident.
Prieteni şi co-moştenitori ai harului lui Bahá'u'lláh:
Fiind părtaş cu voi la construirea Noii Ordini Mondiale pe care mintea lui Bahá'u'lláh a prevăzut-o şi ale cărei trăsături condeiul lui 'Abdu'l-Bahá, Arhitectul său desăvârsit, le-a schiţat, mă opresc pentru a contempla împreună cu voi scena ce se desfăşoară în faţa noastră după ce au trecut aproape cincisprezece ani de la plecarea Sa dintre noi.
Contrastul dintre dovezile adunate ale consolidării constante care
însoţesc progresul Ordinii Administrative a Credinţei lui Dumnezeu şi forţele
de descompunere care atacă structura unei societăţi greu încercate este la fel
de limpede pe cât este de impresionant. Atât în cadrul lumii Bahá'í, cât şi
în afara ei, semnele şi dovezile care vestesc, în mod misterios,
naşterea acelei Ordini Mondiale a cărei instaurare trebuie să marcheze Epoca
de Aur a Cauzei lui Dumnezeu cresc şi se înmulţesc zi de zi. Nici un
observator obiectiv nu mai poate să nu le desluşească. El nu poate fi indus în
eroare de încetineala dureroasă care caracterizează dezvoltarea civilizaţiei
pe care adepţii lui Bahá'u'lláh se străduie să dezvolte. Şi nici nu se
poate lăsa înşelat de manifestările efemere ale unei reveniri a prosperităţii
care uneori par a fi capabile să oprească în loc influenţa distrugătoare a
beteşugurilor cronice de care suferă instituţiile unei epoci decadente.
Semnele timpului sunt prea numeroase şi prea convingătoare încât să-i
îngăduie să se înşele asupra caracterului lor sau să le minimalizeze
importanţa. El poate, dacă e nepărtinitor în judecata sa, recunoaşte în
înlănţuirea de evenimente care proclamă pe de o parte înaintarea irezistibilă
a instituţiilor asociate direct cu Revelaţia lui Bahá'u'lláh, iar pe de altă
parte prevestesc prăbuşirea acelor puteri şi suveranităţi care
fie că au ignorat-o, fie că i s-au opus -- el poate recunoaşte în toate
aceste semne dovezi ale acţiunii voinţei atotpătrunzătoare a lui Dumnezeu,
făurirea planului său perfect ordonat care cuprinde întreaga lume.
"Curând", proclamă Bahá'u'lláh Însuşi, "rânduielile din zilele acestea
vor fi înlăturate şi o nouă ordine le va lua locul. Cu adevărat Domnul tău
spune adevărul şi este Cunoscătorul celor Nevăzute." "Pe Eul Meu," declară El
solemn, "se apropie ziua când vom fi înlăturat lumea şi tot ce este în
ea şi o nouă Ordine va fi aşternută în locul ei. El are, cu adevărat
putere asupra tuturor lucrurilor." "Echilibrul lumii," explică El, "a fost
zdruncinat prin influenţa vibraţiilor celei mai măreţe şi noi Ordini
Mondiale. Viaţa rânduită a omenirii a fost revoluţionată de acest Sistem unic
şi minunat -- nimic asemănător n-a fost vreodata văzut de ochii vreunei
fiinţe omeneşti." "Semnele unui haos şi al unor convulsii iminente,"
avertizează El popoarele lumii, "se pot discerne acum întrucât Ordinea în
vigoare pare a fi plină de neajunsuri."Prieteni mult iubiţi! Această Nouă Ordine Mondială, a cărei făgăduială
este cuprinsă în Revelaţia lui Bahá'u'lláh, ale cărei principii fundamentale
au fost enunţate în scrierile Centrului Legământului Său implică nu mai puţin
decât unificarea totală a întregii specii umane. Această unificare va trebui
să se conformeze acelor principii care vor fi în armonie directă cu spiritul
care animă şi cu legile care guvernează activitatea instituţiilor ce
constituie de pe acum baza structurală a Ordinii Administrative a Credinţei
Sale.Nici un mecanism care nu corespunde standardului preconizat de Revelaţia
Bahá'í şi care diferă de modelul sublim hotărât în învăţăturile Sale, pe care
eforturile colective ale omenirii l-ar putea născoci, nu poate spera să realizeze ceva care să depăşească acea "Pace mai Mică" la care Autorul Credinţei noastre Însuşi s-a referit în lucrările Sale. "Acum,dat fiind că aţi respins Pacea Supremă," a scris El, dând un avertisment regilor şi conducătorilor pământului, "străduiţi-vă să înfăptuiţi Pacea
mai Mică pentru ca să vă înbunătăţiţi întrucâtva propria voastră situaţie
şi cea a supuşilor voştri." Vorbind mai pe larg despre Pacea mai Mică,
El se adresează astfel, în aceeaşi Tabletă conducătorilor pământului:
"Împăcaţi-vă pentru ca să nu mai aveţi nevoie de armament, afară doar pentru
a vă apăra teritoriile şi domeniile... Fiţi uniţi, o voi regi ai pământului,
căci astfel va fi potolită furtuna discordiei dintre voi, iar popoarele voastre
îşi vor găsi liniştea, dacă veţi fi dintre cei ce înţeleg. Dacă vreunul
dintre voi va ridica armele împotriva altuia, porniţi cu toţii împotriva lui,
căci aceasta n-ar fi altceva decât dreptate adevărată."
Pe de altă parte, Pacea Supremă, aşa cum a fost concepută de Bahá'u'lláh
-- o pace care trebuie să urmeze în mod inevitabil ca o consecinţă practică a
spiritualizării lumii şi a unirii tuturor raselor, crezurilor, claselor şi
naţiunilor -- nu se poate sprijini pe altă bază şi nu poate fi păstrată prin
nici un alt mijloc decât poruncile date în mod divin şi implicit conţinute în
Ordinea Mondială asociată cu Numele Său Sfânt. În Tableta revelată cu aproape
şaptezeci de ani în urmă şi adresată reginei Victoria, Bahá'u'lláh
declara, referindu-se la această Pace Supremă, următoarele: "Ceea ce Domnul a
prestabilit ca leac suprem şi ca instrumentul cel mai puternic pentru
tămăduirea întregii lumi este unirea tuturor popoarelor sale într-o Cauză
universală şi o Credinţă comună. Acest lucru nu poate fi înfăptuit decât
prin puterea unui Doctor destoinic, atotputernic şi inspirat. Iată, cu
adevărat, adevărul, toate celelalte sunt eroare... Gândiţi-vă la acele zile
în care Frumuseţea Străveche, Cel ce este Numele Preamărit, a fost trimis pe
pământ pentru a regenera şi unifica omenirea. Priviţi cum cu săbiile scoase
din teacă s-au ridicat împotriva lui şi au comis ceea ce a cutremurat
Spiritul Credincios. Şi ori de câte ori le-am spus: 'Iată că Reformatorul Lumii
a venit', ei au răspuns: 'El este, într-adevăr, unul din Instigatorii la
rele.'" În altă Tabletă, El afirmă: "Se cuvine, în această Zi, ca toţi oamenii
să se sprijine ferm pe Numele Preamărit şi să stabilească unitatea
întregii omeniri. Nu există nici un loc unde oamenii să se poată adăposti,
nici un refugiu, în afară de El."Revelaţia lui Bahá'u'lláh, a cărei misiune supremă nu este alta decât
realizarea acestei unităţi organice şi spirituale a întregului corp al
naţiunilor, ar trebui privită, dacă suntem credincioşi implicaţiilor sale
ca vestind prin apariţia ei, maturizarea întregii specii umane. Ea nu
trebuie să fie considerată pur şi simplu ca o altă renaştere spirituală
în soarta mereu schimbătoare a omenirii, nici ca o etapă viitoare în lanţul
Revelaţiilor progresive şi nici chiar ca apogeul unei serii de cicluri
profetice periodice, ci mai degrabă ca marcând etapa ultimă şi cea mai
înaltă în evoluţia uluitoare a vieţii colective a omului pe această planetă.
Apariţia unei comunităţi mondiale, formarea unei conştiinţe de cetăţean al
lumii, întemeierea unei civilizaţii şi culturi mondiale -- toate acestea
trebuind sincronizate cu fazele iniţiale ale dezvoltării Epocii de Aur ale Erei
Bahá'í -- ar trebui prin însăşi natura lor, să fie considerate, în ceea
ce priveşte viaţa pe planeta noastră, ca limitele extreme în organizarea
societăţii umane, deşi omul, ca individ va continua şi trebuie să continue
să progreseze si să se dezvolte la infinit, ca o consecinţă a unei astfel de realizări
Acea transformare mistică atotpătrunzătoare şi de nedefinit, pe care o
asociem cu stadiul maturităţii, inevitabil atât în viaţa individului cât şi
în dezvoltarea fructului, trebuie, dacă înţelegem corect cuvintele lui
Bahá'u'lláh, să aibă un echivalent în evoluţia organizării societăţii umane.
Un stadiu similar trebuie să fie atins, mai devreme sau mai târziu, în viaţa colectivă a omenirii, ceea ce va produce un fenomen şi mai izbitor în
relaţiile mondiale şi va înzestra întreaga specie umană cu potenţialităţile
unei astfel de bunăstări încât îi vor furniza în epocile ce vor urma
stimulentul principal necesar pentru a-şi împlini, în cele din urmă, înaltul
destin. Un astfel de stadiu al maturităţii în procesul de guvernare umană
trebuie să rămână, dacă recunoaştem cu fidelitate şi pentru totdeauna
extraordinara revendicare formulată de Bahá'u'lláh, identificat cu Revelaţia a
cărui Purtător a fost.Într-unul din pasajele cele mai caracteristice pe care El Însuşi l-a
revelat într-un limbaj cât se poate de limpede, El mărturiseşte adevărul
specific al crezului Bahá'í: "A fost decretat de Noi: Cuvântul lui Dumnezeu
şi toate potenţialităţile sale să fie manifestat oamenilor în strictă
conformitate cu acele condiţii care au fost prestabilite de Cel ce este
Atotcunoscătorul, Atotînţeleptul... Dacă ar fi îngăduit acelui Cuvânt să
elibereze dintr-o dată toate energiile latente în el, nici un om n-ar putea
îndura încărcătura unei revelaţii atât de măreţe... Gândiţi-vă la ceea ce a fost
trimis din înălţime lui Mohamed, Apostolul lui Dumnezeu. Măsura Revelaţiei al
cărei Purtător era, fusese prestabilită în mod neîndoios de Cel Preamărit, de
Atotputernicul. Cei ce L-au auzit, însă, nu puteau înţelege intenţia Lui decât
potrivit treptei pe care se aflau şi capacităţii lor spirituale. La rândul
Său, nici El nu le-a descoperit Faţa Înţelepciunii decât în raport cu
capacitatea lor de a suporta povara Mesajului Său. Dar de îndată ce omenirea a
ajuns la stadiul de maturitate, Cuvântul a revelat ochilor oamenilor energiile
latente cu care fusese înzestrat -- energii care s-au manifestat în
plenitudinea gloriei lor atunci când a apărut în anul şaizeci Străvechea Frumuseţe,
în persoana lui 'Alí-Muhammad, Báb."Lămurind acest adevăr fundamental, 'Abdu'l-Bahá a scris: "Toate lucrurile
create au gradul sau stadiul lor de maturitate. Perioada de maturitate în
viaţa unui copac este timpul când dă roade ... Animalul ajunge şi el la un
stadiu de creştere deplină, completă, iar în regnul uman, omul ajunge la
maturitate atunci când lumina inteligenţei sale atinge stadiul maxim de putere
şi dezvoltare... În mod similar există perioade şi stadii în viaţa
colectivă a omenirii. Într-o vreme ea trecut prin stadiul copilăriei, în altă
vreme prin perioada tinereţii, dar acum a intrat în faza mult prevestită a
maturităţii, ale cărei mărturii sunt peste tot evidente... Ceea ce corespundea
nevoilor umane la începuturile istoriei speciei noastre nu mai poate satisface,
nu mai poate fi pe măsura exigenţelor din zilele noastre, căci aceasta este
perioada a tot ce e nou, a tot ce e împlinit. Omenirea a ieşit din starea
anterioară a limitării şi a antrenărilor pregătitoare. Omul trebuie acum să
dobândească noi virtuţi şi potenţialităţi, noi norme etice, noi capacităţi.
Noi haruri, prinosuri desăvârşite îl aşteaptă şi se coboară de pe acum
asupra lui. Darurile şi binecuvântările din perioada tinereţii, deşi
oportune şi suficiente în timpul adolescenţei omenirii nu mai corespund azi
exigenţelor maturităţii sale."O astfel de criză unică şi importantă în viaţa omenirii organizate ar
mai putea fi asemănată cu stadiul culminant al evoluţiei politice a marii
Republici Americane -- stadiul care a marcat apariţia unei comunităţi unificate
de state federale. Se poate spune că trezirea unei conştiinţe naţionale noi
şi naşterea unui nou tip de civilizaţie, infinit mai bogate şi mai nobile
decât tot ce ar fi putut visa vreuna din părţile sale componente să
înfăptuiască în mod separat, au proclamat maturizarea poporului american.
Înăuntrul limitelor teritoriale ale acestei naţiuni, o astfel de realizare
poate fi considerată ca un apogeu al procesului de guvernare umană. Elementele
diverse, slab corelate între ele, ale unei comunităţi divizate au fost strânse
laolaltă, unificate şi încorporate unui sistem coerent. Deşi forţa de
coeziune a acestei entităţi poate creşte, deşi unitatea dobândită mai poate
fi consolidată, deşi civilizaţia căreia numai această unitate îi putea da naştere se mai poate dezvolţa şi poate înflori, totuşi se poate spune că mecanismul necesar pentru o astfel de dezvoltare a fost făurit ca structură esenţială şi se poate considera că impulsul iniţial necesar pentru călăuzirea şi susţinerea sa a fost dat. Nu se poate imagina nici un stadiu superior acestei realizări a unităţii naţionale, în limitele geografice ale acestei
naţiuni, deşi destinul cel mai înalt al poporului său, ca parte constituentă
a unei entităţi mai mari care va cuprinde întreaga omenire, ar mai putea rămâne
neîmplinit. Luat însă ca unitate izolată, se poate spune că acest
proces de integrare a ajuns la împlinirea sa cea mai înaltă şi finală.
Acesta este stadiul de care o omenire în evoluţie se apropie în mod
colectiv. Adepţii Săi cred că Revelaţia încredinţată de Orânduitorul Atotputernic lui Bahá'u'lláh a fost înzestrată cu acele potenţialităţi care
corespund maturităţii speciei umane -- încununarea stadiului celui mai
important în evoluţia ei, de la copilărie la vârsta adultă.
Întemeietorii sucesivi ai tuturor Religiilor din trecut, care din timpuri
imemoriale au răspândit, cu o intensitate mereu crescândă, splendoarea unei
singure Revelaţii comune în diferitele etape care au marcat înaintarea omenirii
spre maturitate ar putea fi consideraţi, într-un anumit sens, ca Manifestări
preliminare, anticipând şi pavând drumul pentru venirea Zilei Zilelor când
întregul pământ va rodi şi pomul umanităţii va da fructul predestinat.
Deşi acest adevăr este incontestabil, caracterul său îndrăzneţ nu
trebuie niciodată să întunece scopul sau să deformeze principiul care se află
la baza cuvintelor rostite de Bahá'u'lláh, cuvinte care au stabilit pentru
toate timpurile unitatea absolută a tuturor profeţilor, inclusiv a Lui
Însuşi, fie că aparţin trecutului sau viitorului. Deşi misiunea
profeţilor care L-au precedat pe Bahá'u'lláh poate fi privită în această
lumină, deşi măsura Revelaţiei Divine care a fost încredinţată fiecăruia
din ei diferă în mod necesar, fiind un rezultat al acestui proces evolutiv,
originea lor comună, unitatea lor esenţială, identitatea scopului lor nu
trebuie să fie niciodată şi în nici un fel de împrejurări înţelese
greşit sau tăgăduite. Că toţi Mesagerii lui Dumnezeu trebuie consideraţi
ca "sălăşluind în acelaşi Tabernacol, ca înălţându-se în acelaşi cer,
ca şezând pe acelaşi Tron, rostind aceleaşi Cuvinte şi proclamând
aceeaşi Credinţă", aceasta trebuie - oricât de mult am preamări măsura
Revelaţiei Divine acordată omenirii în acest stadiu culminant al evoluţiei
sale - să rămână baza inalterabilă şi principiul central al crezului Bahá'í.
Orice diferenţă în splendoarea pe care aceste Manifestări ale Luminii lui
Dumnezeu au răspândit-o asupra lumii trebuie să fie atribuită nu superiorităţii
inerente a caracterului esenţial al vreuneia din ele, ci mai degrabă
capacităţii progresive, receptivităţii spirituale în continuă creştere pe
care omenirea a manifestat-o fără încetare în înaitarea ei spre maturitate.
Savârşirea FinalăNumai cei ce sunt gata să asocieze Revelaţia proclamată de Bahá'u'lláh cu
săvârşirea unei evoluţii atât de extraordinare în viaţa colectivă a întregii
specii umane pot înţelege semnificaţia cuvintelor pe care El, referindu-se la
slava acestei Zile făgăduite şi la durata Erei Bahá'í, a binevoit să le
rostească. "Aceasta este Regina Zilelor," exclamă El, "Ziua care a văzut
venirea Celui Preaiubit, El care din veci de veci a fost proclamat Dorinţa
Lumii." "Scripturile Dispensaţiilor din trecut," afirmă El mai departe,
"sărbătoresc marele jubileu care trebuie să salute această Zi, cea mai mare Zi
a lui Dumnezeu. Ferice de cel ce a trăit să vadă această Zi şi a recunoscut
rangul ei." "Este evident," explică El în alt pasaj, "că fiecare epocă în care
a trăit o Manifestare a lui Dumnezeu este în mod divin hotărâtă şi poate fi,
într-un fel, caracterizată ca Ziua hotărâtă de Dumnezeu. Această Zi, însă,
este unică şi trebuie să fie deosebită de cele care au precedat-o. Denumirea
de 'Sigiliu al Profeţilor' revelează întru totul înaltul său rang. Ciclul
Profetic s-a încheiat cu advărat. Adevărul Veşnic a venit acum. El a înălţat
steagul puterii şi răspândeşte acum asupra lumii splendoarea neadumbrită a Revelaţiei Sale." "În această măreaţă Revelaţie," declară El categoric, "toate Dispensaţiile din trecut au atins împlinirea lor cea mai înaltă, împlinirea ultimă. Ceea ce a fost făcut cunoscut în această preamărită şi neasemuită Revelaţie este fără paralel în analele trecutului şi nici epocile viitoare nu vor cunoaşte ceva similar.”
Să ne amintim şi de afirmaţiile autentice ale lui 'Abdu'l-Bahá care
confirmă nu mai puţin emfatic vastitatea fără precedent a Dispensaţiei Bahá'í.
"Veacuri," afirmă El într-una din Tabletele Sale, "ba chiar epoci fără
număr trebuie să treacă înainte ca Luceafărul Adevărului să strălucească din
nou în splendoarea sa de miez de vară sau să apară încă o dată în iradierea
gloriei sale primăvăratice... Simpla contemplare a Dispensaţiei inaugurate
de Frumuseţea Binecuvântată ar fi fost suficientă pentru a-i copleşi pe
sfinţii din vremurile trecute -- sfinţi care ar fi dorit cu înflăcărare să
se împărtăşească pentru o singură clipă din marea ei glorie." "Referitor la
Manifestările care vor coborî în viitor pe pământ din 'umbra norilor,'" afirmă
El într-un limbaj nu mai puţin categoric, "află cu adevărat, că în raport cu
sursa inspiraţiei lor, ele se găsesc sub umbrarul Frumuseţii Străvechi. În
raport, însă, cu epoca în care apar, fiecare din ele face 'ceea ce vrea El.'"
"Această Sfântă Dispensaţie," explică El referindu-se la Revelaţia lui
Bahá'u'lláh, "este iluminată de lumina Soarelui Adevărului care străluceşte
din zenitul său cel mai măreţ şi în plenitudinea frumuseţii, căldurii şi
gloriei sale."Prieteni mult iubiţi! Deşi Revelaţia lui Bahá'u'lláh a fost transmisă, Ordinea Mondială pe care o asemenea Revelaţie trebuie să o zămislească încă nu s-a născut. Deşi Epoca eroică a Credinţei Sale a trecut, energiile creatoare pe care această Epocă le-a eliberat încă nu s-au concretizat într-o formă a societăţii care, la împlinirea vremurilor,
va reflecta strălucirea gloriei Sale. Deşi structura Ordinii Sale
Administrative a fost ridicată, iar Perioada de formare a Erei Bahá'í a
început, Împărăţia făgăduită în care sămânţa instituţiilor Sale trebuie să
rodească încă n-a fost inaugurată. Deşi glasul Său a fost auzit, iar
stindardul Credinţei Sale a fost înălţat în nu mai puţin de patruzeci de ţări
din Est şi din Vest, totuşi specia umană ca întreg n-a fost recunoscută,
unitatea ei n-a fost proclamată, iar steagul Păcii Supreme n-a fost ridicat.
"Culmile pe care, prin graţia si favoarea lui Dumnezeu, omul muritor
le poate atinge în această Zi, încă n-au fost revelate ochilor săi. Lumea
existenţei n-a avut niciodată şi nu posedă nici acum capacitatea de a primi
o asemenea Revelaţie. Se apropie însă ziua când, în virtutea porunci Sale,
potenţialităţile unei favori atât de mari vor fi acordate oamenilor."
Pentru revelarea unei favori atât de mari, se pare că o perioadă de
intense frământări şi suferinte generale va fi indispensabilă. Oricât
de minunate au fost Vremurile care au fost martore începutului Misiunii
încredinţate lui Bahá'u'lláh, apare din ce în ce mai evident faptul că intervalul
care trebuie să se scurgă înaite ca acele Vremuri să dea naştere fructului
lor cel mai ales va fi tot mai întunecat de perspective sumbre atât morale
cât şi sociale, singurele care pot pregăti o omenire care nu se căieşte de
nimic pentru recompensa ce i-a fost dat s-o moştenească.
Spre o asemenea perioadă ne îndreptăm acum ferm şi irezistibil . Printre umbrele care se adună din ce în ce mai mult în jurul
nostru, abia putem discerne licăririle suveranităţii nepământeşti ale lui
Bahá'u'lláh apărând în răstimpuri la orizontul istoriei. Nouă, "generaţiei
penumbrei", cei ce trăim într-o vreme care ar putea fi desemnată ca perioada
de incubaţie a Federaţiei Mondiale prevăzută de Bahá'u'lláh, ne-a fost
încredinţată o sarcină al cărei privilegiu nu-l vom putea niciodată aprecia îndeajuns
şi ale cărei neajunsuri încă nu le putem recunoaşte decât
foarte vag. Noi, cei chemaţi să întâmpinăm acţiunea forţelor întunericului,
destinate să dezlănţuie un torent de suferinţe cumplite, putem crede că ceasul cel mai sumbru care trebuie să preceadă zorile Epocii de Aur a Credinţei
noastre încă nu a sunat. Oricât de adâncă este bezna care deja acoperă lumea,
încercările crunte prin care va trece sunt abia în pregătire, iar cât de
întunecate vor fi, nu poate fi închipuit de pe acum. Ne aflăm în pragul unei
epoci ale cărei convulsii proclamă în acelaşi timp chinurile morţii vechii
ordini şi durerile facerii celei noi. Se poate spune că această Nouă
Ordine Mondială a fost concepută sub influenţa generatoare a Credinţei
vestite de Bahá'u'lláh. Putem simţi, în momentul de faţă, mişcările sale în
sânul unor vremuri cuprinse de chinurile facerii -- vremuri care aşteaptă
ora hotărâtă când vor putea lepăda povara şi vor da fructul lor cel mai
frumos."Întreaga lume," scrie Bahá'u'lláh, "este într-o stare de gestaţie. Se
apropie Ziua când ea va da fructul său cel mai nobil, când din sânul ei vor
răsări copacii cei mai înalţi, bobocii cei mai încântători, binecuvântările
cele mai divine. Neasemuit de preamărită este mireasma pe care o răspândeşte
veşmântul Domnului tău, Cel Slăvit! Căci, iată, parfumul pe care l-a exalat
a înoit toate lucrurile! Bine de cei ce înţeleg!" "Suflarea vijelioasă a
harului lui Dumnezeu," proclamă El în Súratu'l-Haykal, "s-a revărsat peste
toate lucrurile. Fiecare creatură a fost înzestrată cu toate potenţialităţile
pe care le poate duce. Şi totuşi popoarele lumii au refuzat acest har!
Fiecare pom a fost înzestrat cu fructul cel mai ales, fiecare ocean a fost
îmbogăţit cu nestematele cele mai luminoase. Omul însuşi a fost investit cu
darurile raţiunii şi cunoaşterii. Întreaga creaţie a fost făcută
recipientul revelaţiei Celui Preamilostiv, iar pământul a fost făcut tainiţa
lucrurilor care sunt de nepătruns tuturor în afara lui Dumnezeu, Adevărul,
Cunoscătorul celor nevăzute. Se apropie vremea când fiecare lucru creat se va
fi lepădat de povara sa. Slăvit fie Dumnezeu care a acordat acest har care
s-a revărsat asupra tuturor lucrurilor, văzute sau nevăzute!"
"Când a răsunat chemarea lui Dumnezeu," a scris 'Abdu'l-Bahá, "ea a
insuflat o viaţă nouă în trupul omenirii şi a infiltrat întregii creaţii un
spirit nou. Din acest motiv lumea a fost zdruncinată până în străfundurile ei,
iar inimile şi conştiinţele oamenilor au fost învigorate. Nu va trece mult
şi dovezile acestei regenerări vor fi revelate, iar cei ce dorm adânc se vor
trezi."Când privim lumea din jurul nostru, nu putem să nu observăm dovezile multiple ale acestei efervescenţe universale care în fiecare continent şi în fiecare domeniu al vieţii omeneşti, fie el religios, social, economic sau politic, purifică şi reformează omenirea în anticiparea Zilei când integritatea speciei umane va fi recunoscută, iar unitatea ei stabilită. Putem însă percepe un dublu proces tinzând , fiecare în felul său şi într-un ritm accelerat , să împingă spre un punct culminant forţele care sunt pe cale să transforme faţa planetei noastre. Primul este, în esenţă un proces de integrare, în timp ce al doilea este fundamental distrugător. Cel dintâi, pe măsură ce evoluează continuu, dezvăluie un sistem care poate foarte bine servi ca un model pentru acea organizare politică mondială spre care o lume ciudat de dezordonată înaintează continuu; în timp ce al doilea, pe măsură ce influenţa sa dezintegrantă se adânceşte, tinde să dărâme cu violenţă crecândă barierele învechite care încearcă să stăvilească progresul omenirii spre ţelul care îi e hărăzit. Credinţa incipientă a lui Bahá’u’lláh este vestitoarea Noii Ordini Mondiale pe care această Credinţă trebuie s-o instaureze peste scurt timp. Forţele destructive care caracterizează celălalt proces ar trebui identificate cu o civilizaţie care a refuzat să răspundă aşteptărilor unei ere noi şi care drept consecinţă se prăbuşeşte în haos şi declin.
O bătălie spirituală titanică , de o amploare fără egal, dar nespus de glorioasă în ce priveşte consecinţele ultime, se desfăşoară, ca urmare a acestor tendinţe opuse, în această epocă de tranziţie prin care trece comunitatea organizată a adepţilor lui Bahá’u’lláh precum şi omenirea în totalitatea ei.
Spiritul care s-a întrupat în instituţiile unei Credinţe în plin avânt a întâlnit şi a combătut în decursul marşului său înainte pentru mântuirea lumii, acele forţe care de cele mai multe ori sunt negarea acestui spirit însuşi şi a căror existenţă perpetuă trebuie în mod inevitabil să-l împiedece să-şi atingă scopul. Instituţiile găunoase şi depăşite, doctrinele şi crezurile învechite, tradiţiile uzate şi discreditate pe care aceste forţe le reprezintă – şi acest lucru trebuie subliniat – au fost subminate în anumite cazuri de însăşi senilitatea lor, de pierderea fortei lor coezive, precum şi de propria şi inerenta lor corupţie. Unele dintre ele au fost măturate de forţele furtunoase pe care Credinţa Bahá’í le-a eliberat în mod misterios în ceasul naşterii sale Altele, ca urmare directă a unei slabe şi zadarnice rezistenţe faţă de creşterea ei în fazele iniţiale ale dezvoltării ei , s-au stins , fiind complet discreditate. Apoi altele , temându-se de influenţa pătrunzătoare a instituţiilor în care acelaşi Spirit s-a întrupat mai târziu, şi-au mobilizat forţele şi au lansat atacuri care după un scurt şi iluzoriu succes, au fost menite , la rândul lor, să sufere o înfrângere umilitoare.
Această Epocă de TranziţieNu am intenţia să amintesc, şi cu atât mai puţin să încerc a analiza în amănunt luptele spirituale care au rezultat sau să înregistrez victoriile care s-au răsfrânt asupra gloriei Credinţei lui Bahá’u’lláh din ziua în care a fost întemeiată. Principala mea preocupare nu se referă la întâmplările care au caracterizat Prima Epocă, Epoca Apostolică a Dispensaţiei Bahá’i, ci mai degrabă la evenimentele excepţionale şi la tendinţele care marchează perioada formativă a dezvoltării ei, această Epocă de tranziţie ale cărei calamităţi preced acea Eră de fericire binecuvântată care reprezintă scopul ultim al lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.
Am făcut o scurtă aluzie într-o comunicare anterioară la prăbuşirea catastrofală a unor imperii şi regate puternice în ajunul plecării dintre noi a lui ‘Abdu’l –Bahá, a cărui săvârşire din viaţă putem spune că a inaugurat faza iniţială a Epocii de tranziţie în care trăim acum. Căderea Imperiului German, înfrângerea umilitoare suferită de conducătorul său, succesorul şi urmaşul direct al regelui şi î[Bahá'í Wo1]mpăratulu prusian, căruia Bahá’u’lláh i-a adresat istoricul său avertisment solemn, precum şi prăbuşirea monarhiei austro-ungare – ultimul vestigiu al Sfântului Imperiu Roman, faimos în trecut – aceste două evenimente au fost precipitate de un război a cărui izbucnire a marcat începutul Epocii de Frustrare menită să preceadă instaurarea Ordinii Mondiale a lui Bahá’u’lláh. Ambele, de importanţă deosebită, pot fi considerate ca cele dintîi manifestări ale epocii tumultuoase în care începem acum să intrăm, pătrunzând în limitele etapei sale celei mai întunecate
Învingătorului lui Napoleon al III lea, Autorul Credinţei noastre i-a adresat în Cartea Sa Cea Mai Sfântă, a doua zi după victoria sa, următorul avertisment clar şi rău prevestitor:
O rege al Berlinului! ….Ia seama ca trufia să nute impiedice să recunoşti Aurora Revelaţiei Divine, ca dorinţele lumeşti
să nu te despartă, asemenea unui văl, de Domnul Tronului din înălţimi şi
de pe pământ. Astfel te povăţuieşte Condeiul Celui Preaînalt. El este, cu
adevărat, Cel Plin de Har, Cel Generos. Aminteşte-ţi de acela a cărui
putere o întrecea pe a ta şi al cărui rang îl întrecea pe al tău (Napoleon al III lea). Unde
este el? Unde s-au dus toate lucrurile pe care le poseda? Ascultă de
avertismentul dat şi nu fii dintre cei care dorm adânc. El este acela
care a aruncat Tableta lui Dumnezeu atunci când i-am făcut cunoscut ce am
îndurat Noi din partea oştirilor tiraniei. De aceea s-au abătut asupra lui
nenorocirile din toate părţile şi praful şi pulberea s-au ales de el.
Mediteaza profund, o rege, la el şi la toţi cei care, asemeni ţie, au
cucerit oraşe şi au domnit asupra oamenilor. Cel Atotmilostiv i-a scos
din palatele lor şi i-a dus in mormintele lor. Fii avertizat şi fii
dintre cei ce gândesc.“O maluri ale Rinului” , proroceşte Bahá’u’lláh în alt pasaj al aceleaşi cărţi, “v-am văzut acoperite de sânge, pe când sabia răzbunării era ridicata împotriva voastră. Astfel că vă aşteaptă o noua pedeapsă Si auzim lamentările Berlinului, deşi astăzi se află în plină glorie.”
Năruirea IslamuluiNăruirea puterii ierarhiei şiite într-o ţară care de veacuri a fost una din fortăreţele de neînvins ale fanatismului musulman a fost consecinţa inevitabilă a acelui val de secularizare care mai târziu avea să invadeze – atât în Europa cât şi în America – unele din institutele eclesiastice cele mai conservatoare şi puternice. Deşi n-a fost o consecinţă directă a ultimului război, această cutremurare subită care s-a abătut asupra unui stâlp, neclintit până acum, al ortodoxiei islamice a accentuat problemele şi a adâncit frământarea de care era cuprinsă o lume obosită de război. Islamul şiit şi-a pierdut odată pentru totdeauna în ţara de baştină a lui Bahá’u’lláh – ca o consecintă directă a ostilităţii sale implacabile faţă de Credinţa Sa – forţa lui combativă precum şi drepturile şi privilegiile sale; degradat şi demoralizat, el a fost condamnat la o obscuritate fără speranţă şi, în cele din urmă , la dispariţie. Şi totuşi nu mai puţin de douăzeci de mii de martiri au trebuit să-şi sacrifice viaţa până când Cauza pe care au apărat-o şi pentru care au murit să poată înregistra această primă victorie asupra acelora care cei dintâi au respins revendicările sale şi au secerat vitejii ei luptători. “Infamia şi sărăcia a fost soarta lor, iar ei s-au întors cu mânie de la Dumnezeu .”
“Priviţi”, scrie Bahá’u’lláh, comentând declinul unui popor ruinat, “cum faptele şi spusele Islamului şiit au înăbuşit bucuria şi înflăcărarea din primele sale zile şi au pătat strălucirea imaculată a luminii sale. In zilele dintru început, când încă mai erau credincioşi preceptelor asociate cu numele Profetului lor, Domnul omenirii, înaintarea lor a fost marcată de un lanţ neîntrerupt de victorii şi succese. Pe măsură ce s-au abătut de la calea Domnului şi Conducătorului lor Desăvârşit şi şi-au întors faţa de la lumina lui Dumnezeu, falsificând principiul unităţii Sale Divine, şi pe măsură ce şi-au concentrat atenţia asupra acelora care erau doar revelatorii autorităţii Cuvântului Său, puterea lor s-a preschimbat în slăbiciune, slava lor în ruşine, curajul lor, în frică. Eşti martor în ce impas au ajuns.”
Prăbuşirea dinastiei Qájár, apărătoarea recunoscută şi instrumentul zelos al unui cler decadent s-a produs aproape concomitent cu umilinţa suferită de conducătorii eclesiastici şiiţi. De la şahul Muhammad şi până la ultimul şi cel mai slab dintre monarhii acestei dinastii , Credinţei lui Bahá’u’lláh i s-a refuzat consideraţia nepărtinitoare, atitudinea dezinteresată şi echitabilă care se cuvenea de drept cauzei ei. Dimpotrivă, ea a fost hărţuită cu sălbăticie, trădată şi persecutată fără încetare. Martiriul lui Báb, surghiunirea lui Bahá’u’lláh; confiscarea bunurilor Lui pământeşti; încarcerarea Lui la Màzindaràn; regimul de teroare care L-a închis în temnita cea mai pestilenţială; intrigile, protestele şi calomniile care au avut drept consecinţă un triplu exil şi care au dus la ultima încarcerare în cel mai dezolant dintre oraşe; sentinţele ruşinoase pronunţate în complicitate cu autorităţile judiciare şi eclesiastice împotriva persoanei, proprietăţii şi onoarei adepţilor Săi nevinovaţi – toate acestea constituie acţiunile cele mai întunecate pentru care posteritatea va trage la răspundere această dinastie pătată de sânge Incă o barieră care încercase să oprească în loc înaintarea Credinţei fusese acum înlăturată.
Deşi Bahá’u’lláh a fost exilat din ţara Lui natală, valul de calamităţi care se abătuse cu atâta furie asupra Lui şi asupra discipolilor lui Bàb, nu se potolise câtuşi de puţin. Sub jurisdicţia sultanului Turciei, duşmanul de moarte al Cauzei Sale, s-a deschis un nou capitol în istoria neîncetatelor sale încercări. Răsturnarea sultanatului şi califatului, stâlpii gemeni ai Islamului sunit nu pot fi considerate decât ca o consecinţă inevitabilă a persecuţilor deliberate, susţinute şi necruţătoare pe care monarhii şubredei Case a Uthmanilor -- succesorii recunoscuţi ai profetului Mahomed -- le-au lansat împotriva ei. Din oraşul Constantinopol, sediul tradiţional al sultanatului şi califatului, conducătorii Turciei s-au străduit, cu un zel neabătut, într- perioadă de aproape trei sferturi de secol să stăvilească cursul năvalnic al unei Credinţe de care se temeau şi pe care o urau de moarte Din ziua în care Bahá’u’lláh a pus piciorul pe pământul Turciei , devenind virtual un prizonier al celui mai puternic potentat al Islamului, şi până în anul când ţara Sfântă a fost eliberată de sub jugul turcesc, califii succesivi şi în deosebi sultanii ‘Abdu’l-‘Aziz şi ‘Abdu’l-amid , exercitându-şi deplina autoritate spirituală şi temporală pe care le conferea înalta lor funcţie, au pricinuit atât Intemeietorului Credinţei, cât şi Centrului Legământului asemenea suferinţe şi necazuri cum nu pot fi închipuite de mintea omenească şi nici descrise de condeiul de limba vreunui om. Numai ei le-au putut măsura şi îndura.
Bahá’u’lláh a mărturisit în repetate rânduri prin ce încercări cumplite a trecut: “Pe dreptatea Celui Preaputernic! Dacă ar fi să-ţi istorisesc despre ce s-a abătut asupra Mea, sufletele şi minţile oamenilor nu le-ar putea îndura povara. Dumnezeu însuşi Mi-e martor. “ Adresându-se regilor creştinătăţii, El a scris: “Au trecut douăzeci de ani în decursul cărora am îndurat, zi de zi, agonia unei noi năpaste. Nici unul din cei ce au fost înaintea Noastră nu au suferit ceea ce am suferit Noi. O de-aţi putea înţelege! Cei care s-au ridicat împotriva noastră ne-au ucis, ne-au varsat sângele, ne-au prădat avutul şi ne-au necinstit onoarea.” “Amintiţi-vă de suferinţele Mele”, a revelat El cu altă ocazie, “de îngrijorările şi frământările Mele, de durerile şi încercările Mele, de condiţiile captivităţii Mele, de lacrimile pe care le-am vărsat, de chinul Meu amar, iar acum, întemniţarea în această ţară îndepărtată… Dacă vi s-ar spune ce năpastă a căzut asupra Frumuseţii Străvechi, aţi fugi în pustiu şi aţi plânge în hohote. In fiecare dimineaţă, ridicându-mă din pat, descopeream că un şir de nenumărate calamităţi Mă aşteptau dincolo de uşa Mea; şi în fiecare seară când Mă culcam, inima îmi era sfâşiată de chinurile pricinuite de cruzimea haină a oamenilor.”
Poruncile date de aceşti duşmani, exilările pe care le-au decretat, nedreptăţile pe care le-au făcut, planurile pe care le-au conceput, cercetările întreprinse, ameninţările proferate , atrocităţile pe care erau gata să le comită, intrigile, josniciile la care au recurs atât ei cât şi preoţii, conducătorii şi şefii lor militari, constituie un record care cu greu ar putea găsi o paralelă în istoria oricărei alte religii revelate. Simpla enunţare a trăsăturilor dominante a acestei teme sinistre ar fi suficientă pentru a umple o carte. Ei ştiau foarte bine că Centrul spiritual şi administrativ al Cauzei pe care se străduiseră să-l stârpească căzuse acum în mâna lor, că liderii ei erau cetăţeni turci şi că oricare ar fi fost resursele de care dispuneau, ei se aflau la discreţia lor. Faptul că timp de aproape şaptezeci de ani acest despotism care mai era în plenitudinea unei autorităţi incontestabile, fiind susţinut de uneltirile neîncetate ale autorităţilor civile şi eclesiastice ale unei naţiuni vecine şi având asigurat sprijinul acelor rude ale lui Bahá’u’lláh care se răzvrătiseră contra Cauzei Sale şi se separaseră de ea, faptul că acest despotism n-a reuşit până la urmă să nimicească o mână de supuşi ai săi care mai erau şi condamnaţi, trebuie să rămână pentru orice observator sceptic unul din episoadele cele mai misterioase şi neînţelese ale istoriei contemporane.
Cauza al cărui conducător vizibil mai era Bahá’u’lláh triumfase în mod incontestabil – în ciuda prezenţei unui inamic lipsit de perspectivă. Nici o minte imparţială care a pătruns dincolo de suprafaţa condiţiilor din jurul Prizonierului de la Acca nu se mai putea înşela asupra acestui fapt şi nici nu-l putea tăgădui. Deşi tensiunea care cedase pentru un timp, se accentuase din nou după înălţarea lui Bahá’u’lláh şi primejdiile unei situaţii încă perturbate au reapărut, era din ce în ce mai evident că forţele perfide ale decadenţei care ani de-a rândul roseseră organele vitale ale unei naţiuni bolnave se îndreptau acum spre un punct culminant O serie de frământări interne, fiecare mai distrugătoare decât cea precedentă, fuseseră dezlănţuite, ele fiind sortite să aducă în urma lor unul dintre cele mai catastrofale evenimente ale timpurilor moderne. Asasinarea în 1876 a acelui despot arogant, conflictul ruso – turc care i-a urmat foarte curând, apoi războaiele de eliberare care i-au succedat; aparitia mişcării Tinerilor Turci; revoluţia turcă din 1909 care a precipitat căderea lui ‘Abdu’l- Hamid; războaiele balcanice cu consecinţele lor dezastruoase; eliberarea Palestinei, în care se aflau oraşele Acca şi Haifa, centrul mondial al unei Credinţe emancipate; dezmembrarea ulterioară a unor state, hotărâtă de Tratatul de la Versailles; abolirea sultanatului şi căderea Casei Uthman; dispariţia califatului; desfiinţarea religiei de stat; anularea legii Shari’ah şi promulgarea unui Cod civil mondial; suprimarea unor ordine, credinţe, tradiţii şi ceremonii considerate în mod inextricabil legate de structura Credinţei musulmane- toate acestea s-au succedat cu o uşurinţă şi într-un ritm atât de rapid cum nimeni n-ar fi putut să prevadă.. In aceste lovituri nimicitoare date atât de prieteni cât şi de duşmani, de naţiuni creştine precum şi de credincioşi musulmani, toţi adepţii persecutatei Credinţe a lui Bahá’u’lláh au recunoscut dovezi ale Mâinii călăuzitoare a Intemeietorului care din Impărăţia invizibilă dezlănţuia un torent de calamităţi binemeritate asupra unei religii şi naţiuni rebele. Comparaţi dovezile pedepsei Divine care s-a abătut asupra prigonitorilor lui Iisus Hristos cu loviturile istorice care în partea a doua a primului secol al Erei Bahá’I l-au zdrobit pe principalul adversar al religiei lui Bahá’u’lláh. Oare nu pustiise împăratul roman în a doua jumătate a primului secol al Erei Creştine , după un asediu cumplit al Ierusalimului, Oraşul Sfânt, nu dărâmase el Templul, nu pângărise el Sfânta Sfintelor, nu furase şi transportase el la Roma tezaurul său, nu înfiinţase el o colonie păgână pe muntele Sion, nu-i masacrase el pe evrei, exilându-i şi împrăştiindu-i pe supravieţuitori?
Mai comparaţi apoi cuvintele pe care – aşa precum mărturiseşte Evanghelia – Hristosul cel persecutat le-a adresat Ierusalimului cu admonestarea Constantinopolului pe care Bahá’u’lláh a revelat-o pe când se afla în îndepărtata sa închisoare şi care a fost consemnată în Cartea Sa cea mai Sfântă: “Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să-i strâng pe fii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi !” Iar apoi când a plâns pentru cetate: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”.
“O tu loc aşezat pe ţărmurile a două mări!” Astfel se adresează Bahá’u’lláh oraşului Constantinopol, “Tronul tiraniei s-a stabilit înăuntrul tău, iar flacăra urii a fost aprinsă în sânul tău în aşa fel încât Oştirile Cereşti şi cei ce rotesc în jurul Tronului Preaînalt au plâns şi au jelit . Vedem înăuntrul tău cum neghiobii îi cârmuiesc pe cei înţelepţi, iar întunericul se făleşte, împotrivindu-se luminii. Tu eşti, într-adevăr, plin de o mândrie vădită. Oare splendoarea ta exterioară te-a făcut atât de înfumurat? In numele Celui ce este Domnul omenirii! Splendoarea va pieri curând şi fiicele tale şi văduvile tale, precum şi toate neamurile care locuiesc înăuntrul tău vor jeli. Iată ce-ţi aduce la cunoştinţă Cel Atotştiutor, Cel Atotînţelept.”
Sultanului ‘Abdu’l-‘Aziz, monarhul care a decretat cele trei surghiunuri ale lui Bahá’u’lláh, Intemeietorul Credinţei noastre, El i-a adresat, pe când era prizonier în capitala sultanatului, următoarele cuvinte: “Ascultă, o rege, cuvântarea Celui ce spune adevărul, Cel care nu-ţi cere să-L răsplăteşti cu lucrurile pe care Dumnezeu a binevoit să ţi le acorde, Cel ce urmează neabătut pe Calea cea Dreaptă. Pune în faţa ochilor tăi Balanţa cea făr’ de greş a lui Dumnezeu şi ca unul ce te afli în prezenţa Lui, cântăreşte pe această Balanţă faptele tale în fiece zi şi în fiece ceas al vieţii tale. Judecă-te tu însuţi înainte de a fi chemat să dai socoteală în ziua în care nici un om nu va avea tăria să stea în picioare în faţa lui Dumnezeu, în ziua în care inimile celor nepăsători vor tremura de spaimă.”
Miniştrilor statului turc, El le-a revelat în aceeaşi Tabletă: “Se cuvine ca voi miniştrii statului să respectaţi preceptele lui Dumnezeu şi să renunţaţi la propriile voastre legi şi regulamente şi să fiţi printre cei drept călăuziţi. Nu va trece mult şi veţi afla consecinţele faptelor voastre comise în această viaţă deşartă şi veţi primi răsplata cuvenită.. Cât de mare este numărul acelora care în vremi trecute au făptuit lucrurile pe care şi voi le-aţi făptuit, şi care, deşi superiori vouă ca rang, s-au întors în cele din urmă în ţărână şi au fost sortiţi, în mod fatal, pierzaniei!… Veţi merge pe urmele lor şi veţi fi siliţi să intaţi într-un lăcaş în care nimeni nu vă va fi prieten şi nimeni nu vă va ajuta … Zilele vieţii voastre vor trece şi toate lucrurile de care vă ocupaţi şi cu care vă mândriţi vor pieri, iar voi veţi fi, fără îndoială, chemaţi de o ceată de îngeri ai Săi să vă înfăţişaţi într-un loc în care mădularele întregii creaţii se vor cutremura, iar carnea fiecărui împilator se va înfiora.. Aceasta este ziua care se va abate inevitabil asupra voastră, ceasul pe care nimeni nu-l va putea întoarce înapoi.”
Locuitorilor Constantinopolului, Bahá’u’lláh le-a adresat – pe când trăia ca exilat în mijlocul lor- în aceeaşi Tabletă, următoarele cuvinte: “Temeţi-vă de Dumnezeu, o voi locuitori ai Oraşului şi nu semănaţi sămânţa discordiei între oameni… Zilele voastre vor trece, aşa cum au trecut zilele celor dinaintea voastră. Vă veţi întoarce în ţărână, precum s-au întors altă dată părinţii voştri.” “Sosind în Oraş”, mai adaugă El, “i-am găsit pe conducătorii şi bătrânii săi jucându-se în ţărână… Ochiul Nostru lăuntric a plâns din cauza lor, văzând greşelile lor şi lipsa lor totală de interes faţă de lucrurile pentru care au fost creaţi… Se apropie ziua când Dumnezeu va ridica un popor care îşi va aminti de zilele Noastre, care va istorisi încercările prin care am trecut şi care va revendica restituirea drepturilor Noastre de la acei care fără nici o justificare şi nici o dovadă Ne-au tratat vădit inechitabil. Dumnezeu , desigur este stăpân pe viaţa acelora care Ne-au nedreptăţit şi El cunoaşte bine faptele lor. Este neîndoielnic că El va ţine seama de păcatele lor. El este, cu adevărat, cel mai cumplit răzbunător. “De-aceea”, îi îndeamnă El cu bunăvoinţă, “ascultaţi cuvintele Mele, întoarceţi-vă la Dumnezeu şi pocăiţi-vă pentru ca prin harul Lui să aibă milă de voi, să vă spele de păcate şi să vă ierte greşelile. Grandoarea milostivirii Sale depăşeşte furia mâniei Sale, iar harul Său îi îmbrăţişează pe toţi cei chemaţi la existenţă, toţi cei îmbrăcaţi cu veşmântul vieţii, fie ei din trecut sau din viitor”.
În sfârşit, în Lawh-i-Ra’is, găsim următoarele cuvinte profetice: “Ascultă, o Stăpânitorule… Glasul lui Dumnezeu, Suveranul, Ajutorul în primejdie, Cel ce Subzistă prin El Insuşi… Tu ai comis, o Stăpânitorule, o faptă care L-a făcut pe Mahomed, Apostolul lui Dumnezeu, să suspine în Prea Slăvitul Rai. Lumea te-a făcut atât de trufaş încât te-ai îndepărtat de Faţa a cărui strălucire a iluminat Oştirile Cereşti. Curând vei fi în mare impas… Se apropie ziua când Tara Misterului (Adrianopol) şi ceea ce este în preajma ei vor fi schimbate, ea va scăpa din mâinile regelui, se vor isca tulburări grave şi se vor înălţa glasuri de bocet, iar dovada fărădelegilor se va dezvălui pretutindeni şi confuzia se va întinde ca urmare a ceea ce au îndurat captivii din partea mulţimii opresorilor. Mersul lucrurilor va fi schimbat, iar condiţiile vor fi atât de dramatice, încât şi nisipurile de pe dealurile pustii vor jeli, iar copacii de pe munţi vor plânge şi din toate lucrurile va curge sânge. Atunci vei vedea oamenii suferind amarnic.”
A trebuit să treacă o mie trei sute de ani de la moartea Profetului Mahomed pentru ca ilegimitatea instituţiei califatului ai căror fondatori au uzurpat autoritatea succesorilor legitimi ai Apostolului lui Dumnezeu să fie în mod public şi pe deplin demonstrată. O instituţie care de la începuturile ei a încălcat în picioare un drept atât de sacru şi a dezlănţuit forţele unei schisme atât de grave, o instituţie care în ultima vreme a dat o lovitură atât de năpraznică Credinţei al cărei Precursor a fost El Însuşi un descendent al acelui Imam a cărui autoritate a repudiat-o, o asemenea instituţie a meritat pe deplin pedeapsa care i-a pecetluit soarta.
Textul anumitor tradiţii musulmane a căror autenticitate o recunosc chiar ei şi care au fost pe larg citate de eminenţi erudiţi şi autori orientali Bahá’i vor servi pentru a confirma argumentele şi a ilumina tema pe care am încercat să o expun: “In zilele din urmă, o calamitate cruntă se va abate asupra poporului Meu, dezlănţuită de conducătorii săi, o calamitate despre care nici un om n-a aflat să fi fost vreodată depăşită. Si atât de cumplită va fi ea încât nimeni nu va putea găsi un adăpost. Si atunci Dumnezeu va trimite pe Unul din urmaşii Mei, un vlăstar din familia Mea care va aduce pretutindeni în lume echitate şi dreptate în aceeaşi măsură în care ea este plină de nedreptate şi tiranie.” Apoi din nou: “Poporul Meu va fi martorul unei zile în care din Islam nu va rămâne decât numele, iar din Coran, doar o simplă aparenţă. Invăţaţii acelor vremi vor fi dintre cei mai răi pe care i-a văzut lumea vreodată. De la ei au pornit cele mai mari rele şi la ei se vor întoarce.” Şi mai apoi: “In ceasul acela, blestemul Lui va coborâ asupra voastră şi afuriseala voastră vă va aduce mari suferinţe, iar religia voastră va rămâne doar o vorbă goală în gura voastră Si când aceste semne vor apare printre voi, pregătiţi-vă pentru ziua când un vânt roşu-arzător se va năpusti asupra voastră sau ziua când veţi fi desfiguraţi sau când va ploua cu pietre peste voi.”
“O popor al Coranului,” se adresează Bahá’u’lláh în mod semnificativ forţelor Islamului sunit şi şiit: “Cu adevărat Mahomed, Profetul lui Dumnezeu , varsă lacrimi amare văzând cruzimea voastră. Este neîndoios că v-aţi urmat dorinţele corupte şi ticăloase şi v-aţi întors faţa de la lumina călăuzirii. Nu va trece mult şi veţi trage consecinţele faptelor voastre; căci Domnul Dumnezeul Meu stă la pândă şi urmăreşte cu atenţie purtarea voastră… O tu adunare de teologi musulmani! Prin faptele voastre, treapta înaltă a poporului a fost înjosită, steagul Islamului a fost coborât, iar puternicul său tron a căzut.”
Deteriorarea Instituţiilor CreştineAtât despre Islam şi despre loviturile cumplite pe care conducătorii şi instituţiile sale le-au primit – şi pe care le-ar mai putea primi – în acest prim secol al Erei Bahá’i. Dacă m-am oprit prea mult asupra acestei teme, dacă am citat disproporţionat de mult din scrierile sacre în susţinerea argumentelor mele, aceasta se datorează numai convingerii mele ferme că urgiile care s-au revărsat asemenea unei pedepse asupra opresorilor principali ai Credinţei Baha’i trebuie să figureze nu numai printre întâmplările dramatice ale acestei Epoci de Tranziţie, ci şi ca evenimentele cele mai tulburătoare şi semnificative ale istoriei contemporane.
Convulsiile care au cuprins atât Islamul sunit, cât şi cel şiit au contribuit la accelerarea procesului distrugător de care am vorbit mai sus – un proces care prin însăşi natura sa va pregăti calea pentru acea reorganizare şi unificare completă pe care lumea trebuie s-o realizeze în toate aspectele vieţii sale. Dar Creştinătatea şi toate sectele sale? Se poate oare spune că acest proces de deteriorare care a atacat structura religiei lui Mahomed nu şi-a exercitat influenţa nocivă şi asupra instituţiilor asociate cu Credinţa lui Iisus Hristos? Au simţit deja aceste instituţii înrăurirea acestor forţe ameninţătoare? Sunt oare temeliile lor atât de sigure şi vitalitatea lor atât de mare încât să poată rezista unui atac atât de violent? Şi pe măsură ce confuzia unei lumi haotice se răspândeşte şi se adânceşte, nu vor cădea şi ele pradă violenţei lor? Nu s-au ridicat de pe acum cei mai tradiţionali dintre ei, sau dacă încă n-au făcut acest lucru nu se vor ridica ei oare pentru a respinge asaltul unei Cauze care după ce a zdrobit barierele ortodoxiei musulmane, înaintează acum în inima Creştinismului atât pe continentul european, cât şi pe cel american? Iar o asemenea rezistenţă nu va semăna ea sămânţa unor viitoare disensiuni şi confuzii, servind astfel în mod indirect la grăbirea venirii Zilei făgăduite?
La aceste întrebări, nu putem răspunde decât parţial. Numai timpul poate revela rolul pe care instituţiile direct legate de Credinţa Creştină sunt sortite să şi-l asume în această Perioadă de Formare a Erei Baha’i, această întunecată epocă de tranziţie prin care trece întreaga omenire. Anumite evenimente care au avut deja loc sunt însă de aşa natură încât pot indica direcţia spre care se îndreaptă instituţiile respective. Putem chiar prevedea, într-o anumită măsură, efectul probabil pe care forţele acţionând înăuntrul şi în afara Credinţei Baha’i îl vor exercita asupra lor.
Faptul că forţele antireligioase ale unei filosofii pur materialiste, ale unui păgânism făţiş au fost dezlănţuite, se răspândesc acum şi consolidându-se încep să invadeze unele din cele mai puternice instituţii creştine ale lumii occidentale, nici un observator imparţial nu-l va putea tăgădui. Că aceste instituţii sunt tot mai neliniştite , că unele dintre ele percep vag de pe acum influenţa atotpătrunzătoare a lui Bahá’u’lláh şi că, pe măsură ce forţa lor inerentă se deteriorează şi disciplina se relaxează, vor privi cu o spaimă crescândă apariţia şi progresul Noii Lui Ordini Mondiale, că se vor hotărî treptat s-o atace - o astfel de confruntare accelerându-i, la rândul ei, declinul – toate acestea foarte puţini sau poate nimeni din cei ce privesc cu atenţie progresul Credinţei Sale, nu le-ar putea pune la îndoială
“Vitalitatea credinţei oamenilor în Dumnezeu,” a mărturisit Bahá’u’lláh, “moare în fiecare ţară; numai doctoria Sa binefăcătoare o poate restabili. Coroziunea rezultată din lipsa de credinţă în Dumnezeu a pătruns în inima societăţii omeneşti şi o macină; ce altceva de cât Elixirul Revelaţiei Sale puternice o poate curăţa şi reînvia?” “Lumea se află în durerile facerii”, a mai scris El, “şi frământările ei cresc pe zi ce trece. Ea şi-a îndreptat faţa spre îndărătnicie şi necredinţă. Dar ea se va afla într-un asemenea impas, încât nu mi se pare nici binevenit, nici cuvenit să-l dezvăluim de pe acum.”
Primejdia secularizării care a atacat Islamul şi-i subminează instituţiile existente, care a invadat Persia, a pătruns în India, şi-a înălţat capul triumfător în Turcia, care s-a manifestat atât în Europa, cât şi în America, ameninţă acum, sub diferite forme şi denumiri, precum şi în grade care variază, temeliile tuturor religiilor stabilite şi special instituţiile şi comunităţiile aparţinând credinţei lui Iisus Hristos. N-ar fi o exagerare dacă am spune că ne îndreptăm spre o perioadă pe care viitorul istoric o va considera ca fiind una din cele mai critice din istoria Creştinătăţii.
De pe acum unii dintre protagoniştii religiei creştine admit că situaţia cu care sunt confruntaţi e gravă. “Un val de materialism s-a abătut asupra lumii”, mărturisesc misionarii ei, după cum rezultă din textul rapoartelor lor oficiale, “tendinţa şi presiunea industrialismului modern care a pătruns până în pădurile Africii centrale şi în câmpiile Asiei centrale i-a făcut pe oameni pretutindeni dependenţi şi preocupaţi de lucruri materiale. Acasă biserica a vorbit – poate prea superficial – de la amvon şi de la tribune despre pericolul secularizării; deşi chiar în Anglia putem simţi mai mult decât o vagă aluzie la semnificaţia acestui fenomen. Dar pentru biserica de peste mări el este o realitate cruntă, un duşman cu care se află în luptă… Biserica întâmpină, în ţară după ţară, o nouă primejdie – un atac ostil şi hotărât. Din Rusia Sovietică, un comunism net antireligios pătrunde spre vest în Europa şi America, iar spre vest, în Persia, India, China şi Japonia. Este o teorie economică, având drept scop bine definit necredinţa în Dumnezeu. E o antireligie religioasă… Ea are un simţ pasionat al misiunii ei şi îşi duce campania împotriva lui Dumnezeu, atât atacând temeliile bisericii acsă, cât şi lansând o ofensivă frontală în ţări necreştine Un asemenea atac organizat, conştient şi mărturisit împotriva religiei în general şi împotriva Creştinismului în particular este un fenomen nou în istorie. La fel de bine gândită în ostilitatea hotărâtă faţă de creştinism este – în unele ţări – o altă formă a unei credinţe sociale şi politice – naţionalismul. Dar spre deosebire de comunism, atacul naţionalist împotriva creştinismului este adeseori legat de o formă de religie naţională – de Islam în Persia şi Egipt, de Budism, în Ceylon, în timp ce lupta pentru drepturile comunale în India este aliată cu o reînviere atât a Hinduismului cât şi a Islamului.”
Nu e necesar ca, legat de cele de mai sus, să încerc să fac o expunere privitoare la originea şi caracterul acelor teorii economice şi filosofii politice care în perioada postbelică şi-au exercitat şi îşi exercită şi acum –direct şi indirect – influenţa nefastă asupra instituţiilor şi credinţelor asociate cu unul din sistemele religioase cel mai răspândit şi bine organizat din lume. De această influenţă a lor, mai degrabă decât de originea lor, sunt în primul rând preocupat. Creşterea excesivă a industrialismului şi a primejdilor sale inerente – după cum rezultă din citatul de mai sus – politica agresivă iniţiată şi eforturile persistente exercitate de inspiratorii şi organizatorii mişcării comuniste; intensificarea naţionalismului militant, asociat în anumite ţări cu o acţiune sistematică de defăimare a tuturor formelor de influenţă ecleziastică au contribuit, fără îndoială, la descreştinizarea maselor, fiind răspunzătoare de declinul vădit al autorităţii, prestigiului şi puterii bisericii. “Intreaga concepţie despre Dumnezeu” au proclamat cu insistenţă prigonitorii religiei creştine, “e o concepţie rezultată din vechiul despotism oriental. Ea e o concepţie nedemnă de oamenii liberi.” Unul din conducătorii lor a afirmat că “religia este opiumul poporului”. Iar textul publicaţiilor lor oficiale declară că “religia înseamnă brutalizarea poporului. Educaţia trebuie să fie astfel dirijată încât să şteargă din minţile oamenilor această înjosire şi această idioţie.”
Filosofia hegeliană care în unele ţări a insistat, sub forma unui naţionalism intolerant şi militant, asupra divinizării statului, a insuflat spiritul războinic, a incitat la animozitate rasială şi a dus de asemenea la o slăbire pronunţată a bisericii şi la o gravă diminuare a influenţei sale spirituale. Spre deosebire de ofensiva îndrăzneaţă pe care o mişcare ateistă mărturisită a lansat-o împotriva ei, atât înăuntrul Uniunii Sovietice, cât şi în afara graniţelor ei, această filosofie naţionalistă pe care conducătorii şi guvernele creştine au susţinut-o este un atac îndreptat împotriva bisericii de cei care înainte fuseseră aderenţii ei declaraţi, este o trădare a cauzei sale din partea celor din propriile ei rânduri. Era o lovitură dată, pe de o parte, de un ateism străin militant din afară, iar pe de altă parte, o trădare din partea propovăduitorilor unei doctrine eretice dinăutrul ei. Ambele forţe, fiecare operând în propria ei sferă şi folosind propriile arme şi metode, au fost în mare măsură asistate şi încurajate de spiritul dominant al modernismului, cu accentul său pe o filosofie pur materialistă, care pe măsură ce se răspândeşte, tinde din ce în ce mai mult să separe religia de viaţa cotidiană a omului.
Efortul combinat al acestor doctrine corupte şi ciudate, al acestor filosofi primejdioase şi trădătoare a fost resimţit dureros de acei ale căror convingeri preconizau un spirit şi principii opuse şi absolut ireconciliabile. Consecinţele ciocnirii care, în mod inevitabil, a avut loc între aceste interese contradictorii au fost, în unele cazuri, dezastruoase, iar pagubele pricinuite, ireparabile. Destabilizarea şi dezmembrarea bisericii greco-ortodoxe din Rusia care a urmat după lovitura suferită de biserica de la Roma în urma prăbuşirii monarhiei austro-ungare; comoţia prin care a trecut apoi biserica catolică şi care a culminat cu separarea ei de stat în Spania; prigonirea aceleiaşi biserici în Mexico; percheziţiile, arestările, intimidările şi teroarea la care sunt supuşi atât catolicii, cât şi luteranii în inima Europei; tulburările de care a fost cuprinsă o altă ramură a bisericii, ca rezultat al campaniei militare din Africa; declinul survenit în activitatea misiunilor creştine, atât anglicane, cât şi prezbiteriene în Persia, Turcia şi Extremul Orient; semnele de rău augur care prevestesc serioase complicaţii în relaţiile echivoce şi precare existente acum între Sfântul Scaun şi anumite naţiuni de pe continentul european – toate acestea constituie semne dintre cele mai izbitoare ale loviturilor suferite aproape pretutindeni în lume de membrii şi conducătorii instituţiilor eclesiastice creştine.
Faptul că solidaritatea acestor instituţii a fost în mod ireparabil zdruncinată este prea vădit pentru ca un observator inteligent să se înşele asupra lui sau să-l tăgăduiască. Sciziunea între fundamentaliştii şi liberalii din rândurile lor se adânceşte mereu. Credinţele şi dogmele lor au fost diluate, şi în anumite cazuri, ignorate şi eliminate. Autoritatea lor asupra comportării umane slăbeşte, numărul clericilor lor scade , iar influenţa lor e tot mai redusă . Timiditatea şi lipsa de sinceritate a predicatorilor lor a fost în diferite ocazii dată în vileag. Averea lor a dispărut în anumite ţări, iar forţa propovăduirii lor religioase a decăzut. Templele lor au fost parţial părăsite şi distruse, iar uitarea de Dumnezeu, de Învăţătura Sa şi de Ţelul Său i-a vlăguit şi a aruncat nenumărate umilinţe asupra lor.
Iar această tendinţă dezintegrantă din cauza căreia Islamul sunit şi şiit a suferit atât de cumplit, nu va dezlănţui ea oare atunci când va atinge punctul culminant, noi calamităţi asupra diferitelor secte ale bisericii creştine? În ce mod şi cât de rapid va evolua acest proces care a şi început, numai viitorul îl poate revela. Şi tot atât de puţin putem spune în clipa de faţă în ce măsură atacurile pe care un cler încă viguros le-ar mai putea lansa împotriva bastioanelor Credinţei lui Bahá’u’lláh în occident vor accentua acest declin şi vor spori numărul dezastrelor inevitabile.
Dacă Creştinătatea doreşte şi intenţionează să slujească lumii în criza actuală, scrie un pastor prezbiterian din America, ea trebuie “să se întoarcă la Hristos croindu-şi calea prin Creştinism, să se întoarcă la religia originară a lui Iisus, prin religia seculară despre Iisus. In caz contrar, “ adaugă el în mod semnificativ, “spiritul lui Hristos va trăi în alte instituţii decât ale noastre.”
Un declin atât de vădit al forţei şi coeziunii elementelor constitutive al societăţii creştine a dus la rândul său – aşa cum era de aşteptat – la apariţia unui număr crescând de confesiuni obscure, de noi şi ciudate ritualuri, de filosofii ineficiente ale căror doctrine sofisticate au intensificat confuzia unei epoci tulburi. Principiile şi ţelurile lor, putem spune, reflectă şi exprimă revolta, nemulţumirea şi aspiraţiile confuze ale maselor dezamăgite care au părăsit cauza bisericii creştine şi au ieşit din rândurile sale.
S-ar putea chiar face o paralelă între aceste sisteme de gândire tulburi şi tulburătoare – consecinţă directă a confuziei şi neputinţei în care se zbate religia creştină – şi marea varietate de culte populare, de filosofii mondene şi evazive care au înflorit în primele secole ale Erei Creştine şi au încercat să absoarbă şi să pervertească religia de stat a poporului roman. Adepţii religiilor păgâne care constituiau în vremea aceea majoritatea populaţiei Imperiului Roman Apusean, erau înconjuraţi şi uneori chiar ameninţaţi de secta larg răspândită a neoplatonicienilor, de adepţii religiilor naturii, de filosofii gnostici, de Philonism, de Mithraism, de aderenţii cultului din Alexandria şi de o multitudine de secte şi credinţe înrudite -- la fel cum apărătorii credinţei Creştine, religia preponderentă a lumii occidentale, îşi dau seama cum în secolul întâi al Erei Baha’i, influenţa lor e subminată de un torent de credinţe, practici şi tendinţe contradictorii cărora propriul lor faliment le-a dat naştere. Şi totuşi aceeaşi religie creştină, căzută acum într-o asemenea stare de neputinţă, s-a dovedit capabilă să înlăture până la urmă instituţiile păgâne, să biruie şi să suprime cultele care au înflorit în acea vreme.
Instituţiile care s-au îndepărtat de spiritul şi învăţătura lui Iisus Hristos trebuie, pe măsură ce Ordinea Mondială embrionară a lui Bahá’u’lláh se concretizează şi se dezvoltă , să se retragă de pe primul plan şi să facă loc înaintării instituţiilor divin-hotărâte şi în mod inextricabil legate de învăţăturile Sale. Spiritul inerent al lui Dumnezeu care în Epoca Apostolică a bisericii i-a animat pe membrii săi, puritatea primară a învăţăturilor sale, strălucirea iniţială a luminii sale, va reînvia, fără îndoială, şi va renaşte ca o consecinţă inevitabilă a unei redefiniri a adevărurilor sale funda-mentale şi a clarificarii scopului său originar.
Căci Credinţa lui Bahá’u’lláh – dacă o apreciem cum se cuvine – nu poate niciodată şi sub nici un aspect al învăţăturii Sale să difere şi cu atât mai puţin să intre în conflict cu ţelul care a animat sau cu autoritatea investită în Credinţa lui Iisus Hristos. Tributul plin de ardoare pe care Bahá’u’lláh Insuşi l-a adus Autorului religiei Creştine e o mărturie suficientă pentru adevărul acestui principiu central al credinţei Baha’i: “Află că atunci când Fiul Omului şi-a încredinţat duhul lui Dumnezeu , întreaga creaţie a plâns cu lacrimi amare. Dar jertfindu-se pe Sine, El a insuflat tuturor lucrurilor create o nouă capacitate. Dovezile în această privinţă, aduse tuturor popoarelor, îţi sunt acum revelate ţie. Inţelepciunea cea mai profundă, pe care înţelepţii au rostit-o, învăţătura cea mai temeinică pe care o minte omenească a dobândit-o, lucrurile măiestrite pe care mâinile cele mai îndemânatice le-au produs, influenţa exercitată de conducătorii cei mai puternici, nu sunt altceva decât manifestările puterii însufleţitoare generate de Spiritul Său transcendent şi atotpătrunzător. Suntem martori că atunci când a venit în lume, El şi-a revărsat splendoarea Slavei Sale asupra tuturor lucrurilor create. Prin El, leprosul s-a vindecat de lepra perversităţii şi neştiinţei. Prin El, cel desfrânat şi cel îndărătnic au fost lecuiţi. Prin puterea Lui, născută din Dumnezeu, Atotputernicul, ochii orbului s-au deschis, iar sufletul păcătosului a fost purificat… El este Acela care a purificat lumea. Binecuvântat este omul care cu un chip strălucind de lumină, s-a întors spre El.”
Semne ale Decăderii MoraleNu cred că mai e nevoie să spunem ceva despre declinul instituţiilor religioase a căror dezintegrare constituie un aspect atât de important al Perioadei Formative a Erei Baha’i. Islamul a decăzut ca urmare a creşterii tendinţelor secularismului şi ca o consecinţă directă a ostilităţii sale persistente declarate faţă de Credinţa lui Bahá’u’lláh, la un nivel atât de scăzut cum nu s-a mai întâmplat decât arareori în istoria sa. La rândul ei, Creştinătatea, datorită unor cauze foarte puţin diferite de cele care au acţionat în cazul credinţei surori s-a vlăguit din ce în ce mai mult, contribuind într-o măsură crescândă la procesul de dezintegrare generală – un proces care trebuie în mod necesar să preceadă reconstrucţia fundamentală a societăţii omeneşti.
Semnele decăderii morale, la fel de clare ca şi dovezile de decadenţă a instituţiilor religioase, nu par a fi nici ele mai puţin vizibile şi semnificative. Declinul care a survenit în soarta instituţiilor islamice şi creştine putem spune că şi-a găsit un echivalent în viaţa şi comportarea indivizilor care fac parte din aceste instituţii. În orice direcţie ne-am îndrepta privirea, oricât de puţină atenţie am acorda spuselor şi acţiunilor generaţiei actuale, nu putem să nu fim izbiţi de mărturiile decadenţei morale pe care bărbaţii şi femeile din jurul nostru o afişează atât în viaţa lor particulară, cât şi în manifestările lor colective.
Nu încape nici o îndoială că declinul religiei, ca forţă socială – deteriorarea instituţiilor religioase fiind doar un fenomen exterior al acestui declin – este în primul rând responsabil pentru o nenorocire atât de mare şi atât de evidentă. “Religia”, scrie Bahá’u’lláh, “este mijlocul suprem pentru instaurarea ordinii în lume şi pentru mulţumirea paşnică a tuturor celor ce locuiesc în ea. Slăbirea pilonilor religiei au întărit mâinile celui ignorant şi le-a făcut îndrăzneţe şi arogante. Adevărat vă spun, tot ce a înjosit treapta înaltă a religiei a sporit îndărătnicia celui păcătos, iar consecinţa nu poate fi decât anarhia.” “Religia,” a afirmat El într-o altă Tabletă, “este o lumină strălucitoare şi o fortăreaţă de neînvins pentru apărarea şi spre binele popoarelor lumii, căci temerea de Dumnezeu îl sileşte pe om să se ţină cu străşnicie de ceea ce e bun şi să ocolească tot ce e rău. Dacă lampa religiei ar fi întunecată , rezultatul ar fi haos şi confuzie, iar lumea cinstei şi dreptăţii, a liniştii şi a păcii ar înceta să strălucească.” “Aflaţi,” a scris El în legătură cu altă problemă, “că cei ce sunt cu adevărat înţelepţi au asemănat lumea cu templul uman. Aşa cum corpul omenesc are nevoie de o haină care să-l îmbrace, tot aşa corpul omenirii trebuie în mod necesar să fie împodobit cu veşmântul dreptăţii şi înţelepciunii. Mantia sa este Revelaţia ce i-a fost acordată de Dumnezeu.”
Nu e de mirare, deci, că atunci când, ca urmare a perversităţii omeneşti, lumina religiei se stinge în inimile oamenilor, iar Mantia hotărâtă în mod divin şi destinată a împodobi templul uman, este lepădată deliberat, în soarta omenirii survine imediat un tragic declin , aducând în urma sa toate relele pe care un suflet păcătos le poate revela. Perversiunea naturii umane, degradarea comportării omeneşti, corupţia şi descompunrea instituţiilor umane se arată, în asemena împrejurări, sub aspectele lor cele mai rele şi mai revoltătoare. Caracterul omenesc se degradează, încrederea este zdruncinată, disciplina se relaxează, glasul conştiinţei umane este redus la tăcere, simţul decenţei şi al ruşinii dispare, concepţiile despre datorie, solidaritate, reciprocitate, loialitate sunt denaturate, iar sentimentul împăcării, al bucuriei, al speranţei se stinge treptat.
Trebuie să admitem că aceasta este starea spre care se îndreaptă atât indivizii cât şi instituţiile. “Nu se pot găsi doi oameni,” a scris Bahá’u’lláh, deplângând situaţia unei umanităţi rătăcite, “despre care să se poată spune că sunt uniţi, nici în sinea lor, nici cu ceilalţi. Dezbinarea şi răutatea sunt evidente pretutindeni, deşi cu toţi au fost făcuţi pentru armonie şi unire” “Cât timp,” exclamă El în aceeaşi Tabletă, “va mai stărui omenirea în îndărătnicia ei? Cât timp va mai domni nedreptatea? Cât timp va mai stăpâni haosul şi confuzia între oameni? Cât timp mai va desfigura vrajba chipul societăţii? Vijelia disperării suflă – vai nouă- din toate părţile, iar neînţelegerile care dezbină şi aduc suferinţă speciei umane cresc pe zi ce trece.”
Recrudescenţa intoleranţei religioase, a animozităţii rasiale şi a aroganţei patriotice; dovezile crescânde de egoism, suspiciune, de frică şi de fraudă; răspândirea terorismului, a fărădelegilor, a beţiei şi a crimelor; setea nestinsă şi goana nestăpânită după deşertăciunile lumeşti, după avuţii şi plăceri; slăbirea solidarităţii familiale; controlul deficient din partea părinţilor; îngăduinţa faţă de un mod de viaţă ultraluxos; atitudinea iresponsabilă faţă de căsătorie şi, ca o consecinţă, numărul crescând de divorţuri; degenerarea artei şi muzicii; decăderea literaturii şi corupţia presei; extinderea influenţei şi activităţilor “profeţilor decadenţei” care pledează în favoarea concubinajului, care propovăduiesc filosofia nudismului, care consideră modestia o ficţiune intelectuală, care refuză să socotească procrearea de copii drept scop primar sacru al căsătoriei, care afirmă că religia este opiumul poporului, care dacă li s-ar da frâu liber, ar duce specia umană înapoi la barbarie, haos şi, în cele din urmă., la pieire – toate acestea par a fi caracteristicile principale ale unei societăţi decadente, o societate care trebuie fie să renască, fie să piară.
Prăbuşirea Structurii Politice şi EconomiceDin punct de vedere politic, se poate observa un declin similar, o dovadă de dezintegrare şi cofuzie la fel de evidentă în epoca în care trăim – o epocă pe care un viitor istoric ar putea s-o considere ca fiind preambulul Marii Epoci, ale cărei zile de aur le putem întrevedea doar vag.
Evenimentele violente şi pline de patimă care în ultimii ani au ajuns la o asemenea stare de încordare încât au atins aproape punctul unei totale prăbuşiri a structurii politice şi economice a societăţii sunt prea numeroase şi complexe pentru ca , în cadrul acestei expuneri generale, să se poată face o apreciere adecvată a caracterului lor. Şi oricât de dureroase au fost aceste calamităţi, ele nu par să fi atins punctul culminant, nu par să-şi fi exercitat întreaga forţă destructivă. Intreaga lume, din oricare unghi am privi-o, ne oferă spectacolul trist şi jalnic al unui vast organism slăbit şi muribund sfâşiat din punct de vedere politic şi strangulat economic de forţe pe care nu le mai poate stăpâni şi nici măcar înţelege. Marea Depresiune, consecinţa celei mai cumplite vitregii prin care a trecut omenirea, dezintegrarea sistemului de la Versailles, recrudescenţa militarismului sub aspectele sale cele mai ameninţătoare; falimentul unor vaste experienţe şi neputinţa unor instituţii nou create de a salva pacea şi liniştea popoarelor, claselor şi naţiunilor, au deziluzionat amarnic omenirea şi i-a adus spiritul într-o stare de indiferenţă. Speranţele sale sunt în bună parte spulberate, vitalitatea slăbită, viaţa sa cuprinsă de o ciudată dezordine, iar unitatea sa grav compromisă.
Pe continentul european, o ură înveterată şi rivalităţi crescânde împing popoarele şi naţiunile sale năpăstuite spre combinaţii menite să aducă asupra lor cele mai crunte şi implacabile urgii prin care a trecut vreodată omenirea în lungul ei martiriu Pe continentul nord-american, criză economică, dezorganizare industrială, o nemulţumire generală provocată de experienţele nereuşite care încearcă să îndrepte o economie dezechilibrată şi o nelinişte şi o teamă rezultate din posibilitatea unor complicaţii atât în Europa, cât şi în Asia, prevestind apropierea a ceea ce s-ar putea dovedi a fi una din fazele cele mai critice din istoria Republicii Americane. Asia, care mai trece încă printr-una din cele mai grele încercări din istoria ei recentă, este primejduită, la graniţele ei răsăritene de asaltul unor forţe care ameninţă să intensifice lupta pe care industrializarea şi naţionalismul crescând al raselor sale emancipate trebuie, în cele din urmă să-l genereze. In inima Africii arde focul viu al unui război sângeros, cumplit -- un război care, oricum s-ar termina, este sortit să exercite prin repercusiunile sale mondiale o influenţă răscolitoare asupra raselor şi popoarelor colorate ale umanităţii.
Cu nu mai puţin de zece milioane de oameni sub arme, pregătiţi şi instruiţi să mânuiască cele mai înspăimântătoare dispozitive de distrugere pe care ştiinţa le-a inventat vreodată; cu un număr de trei ori mai mare de oameni mâniaţi şi exasperaţi de stăpânirea unor rase şi guverne străine; cu o armată la fel de mare de cetăţeni înfuriaţi pentru că nu-şi pot procura bunurile şi obiectele de primă necesitate pe care alţii le distrug în mod sistematic; cu o masă şi mai mare de fiinţe omeneşti care gem sub povara unor înarmări crescânde şi sunt sărăcite de prăbuşirea reală a comerţului internaţional -- cu astfel de calamităţi, s-ar putea spune că omenirea a intrat efectiv în preambulul fazei celei mai dureroase a existenţei sale.
Este oare de mirare că în cursul unei declaraţii făcute recent de unul din miniştrii cei mai proeminenţi ai Europei, el a rostit în mod deliberat următorul avertisment: “Dacă războiul va izbucni din nou pe scară mare în Europa, el va aduce după sine prăbuşirea civilizaţiei aşa cum o cunoaştem noi. După cum spunea răposatul lord Bryce, ‘Dacă nu terminaţi voi cu războiul, războiul vă va termina pe voi.’” “Sărmana Europă este într-o stare de neurastenie…”, mărturiseşte unul din principalii dictatori ai zilelor noastre. “Ea şi-a pierdut puterea de recuperare, forţa vitală de coeziune, de sinteză. Un nou război ne-ar distruge.” “Este probabil,” scrie unul din cei mai eminenţi şi erudiţi demnitari ai Bisericii Creştine, “că va fi necesar încă un mare conflict în Europa pentru a instaura definitiv şi odată pentru totdeauna o autoritate internaţională. Acest conflict va fi grozăvia grozăviilor şi este posibil ca această generaţie să fie chemată să sacrifice sute de mii de vieţi.”
Eşecul dezastruos al Conferinţelor Pentru Dezarmare şi ale celor pentru Economie; obstacolele care stau în calea negocierilor pentru limitarea armamentului naval; retragerea a două din cele mai puternice şi bine înarmate naţiuni din lume din cadrul lucrărilor Ligii Naţiunilor şi renunţarea lor la calitatea de membre ale acestei Ligi; incompetenţa sistemului parlamentar de guvernământ care reiese clar din evenimentele recente din Europa şi America; incapacitatea liderilor şi exponenţilor mişcării comuniste de a susţine mult lăudatul principiu al Dictaturii Proletariatului; primejdiile şi lipsurile la care conducătorii statelor totalitare şi-au expus cetăţenii – toate acestea demonstrează fără nici o urmă de îndoială neputinţa instituţiilor actuale de a înfrunta calamităţile care ameninţă din ce în ce mai mult societatea umană. Ce-i de făcut, se poate întreba pe drept cuvânt o generaţie înspăimântată, pentru a repara fisura care se lărgeşte fără încetare şi care în orice clipă o poate înghiţi?
Asaltată din toate părţile de dovezi de dezintegrare care se acumulează, de tulburări şi eşecuri, femei şi bărbaţi cu intenţii serioase din aproape toate categoriile sociale încep să-şi pună întrebarea dacă societatea, aşa cum este ea organizată acum, poate ieşi fără vreun ajutor din marasmul în care se cufundă neîntrerupt. Toate sistemele, în afară de unificarea speciei umane, au fost încercate în repetate rânduri şi s-au dovedit necorespunzătoare. Războaie au avut loc mereu şi conferinţe fără număr s-au ţinut şi au deliberat. Tratate, pacte şi acorduri au fost, cu toată silinţa negociate, încheiate şi revizuite. Diferite sisteme de guvernământ au fost perseverent încercate, încontinuu transformate şi înlocuite. Planuri economice de reconstrucţie au fost cu grijă întocmite şi executate meticulos. Şi totuşi crizele s-au succedat una după alta, iar ritmul precipitat cu care o lume periculos de instabilă decade s-a accelerat în mod corespunzător. O prăpastie se cască şi ameninţă să înghită într-un dezastru comun atât naţiunile mulţumite, cât şi cele nemulţumite, democraţiile şi dictaturile, capitaliştii şi salariaţii, europenii şi asiaticii, evreii şi neevreii, albii şi cei de culoare. O providenţă mâniată, ar putea spune un cinic, a părăsit o planetă nenorocită şi a lăsat-o în voia soartei ei, condamnând-o în mod irevocabil. Greu încercată şi deziluzionată, omenirea şi-a pierdut fără îndoială busola şi, după toate aparenţele, odată cu aceasta, şi credinţa şi speranţa. Ea şovăie, lipsită de apărare şi fără discernământ, la un pas de dezastru. Pare pătrunsă de un sentiment al fatalităţii. O tristeţe din ce în ce mai mare a pus stăpânire pe soarta ei pe măsură ce se retrage tot mai departe de graniţele exterioare ale zonei celei mai întunecate ale vieţii ei agitate, o tristeţe care pătrunde în însăşi inima ei.
Şi totuşi, deşi umbrele se adâncesc mereu, n-am putea oare spune că raze de speranţă luminând intermitent orizontul internaţional apar din când în când pentru a spulbera întunericul care învăluie omenirea? Oare ar fi neadevărat dacă am susţine că într-o lume cu o credinţă şovăitoare şi o gândire tulburată, o lume în care înarmarea creşte mereu, în care ura şi rivalităţile sunt tot mai aprinse, se poate discerne de pe acum un progres, chiar dacă doar sporadic, al forţelor care lucrează în armonie cu spiritul vremii? Deşi protestele puternice ale naţionalismului postbelic devin din ce în ce mai zgomotoase, deşi Liga Naţiunilor se află încă într-o stare embrionară, iar norii ameninţători de furtună care se adună îi mai pot, pentru un timp, eclipsa complet forţele şi anihila mecanismul, totuşi direcţia spre care se îndreaptă instituţia însăşi este foarte semnificativă. Glasurile care s-au înălţat de la înfiinţarea ei, eforturile făcute, munca realizată până în prezent prevestesc victoriile pe care această instituţie constituită de curând, sau orice alt corp care ar putea s-o înlocuiască, este menită să le obţină.
Principiul Securităţii Colective al lui Bahá’u’lláh
Un pact general de securitate a fost scopul central spre care au tins aceste eforturi de când a fost înfiinţată Liga. Tratatul de Garantare care în stadiile iniţiale ale dezvoltării sale a fost luat în considerare şi discutat de membrii săi; dezbaterea privitoare la Protocolul de la Geneva, a cărui discutare a iscat la o dată ulterioară o controversă atât de înverşunată între diferitele naţiuni, atât în sânul Ligii cât şi în afara ei; propunerea care a urmat pentru crearea Statelor Unite ale Europei şi pentru unificarea economică a acestui continent şi cea din urmă dar nu cea mai puţin importantă problemă, politica sancţiunilor iniţiată de membrii săi poate fi considerată ca cel mai important punct de cotitură în istoria ei zbuciumată. Faptul că nu mai puţin de cincizeci de naţiuni ale lumii, toate membre ale Ligii Naţiunilor, după mature deliberări, au recunoscut şi au pronunţat un verdict împotriva unui act de agresiune care, potrivit judecăţii lor, a fost comis în mod deliberat de unul din membrii săi, şi anume una din puterile de prim rang ale Europei; că cele mai multe dintre ele au căzut de acord să impună sancţiuni colective împotriva agresorului condamnat şi că au reuşit să pună în practică într-o bună măsură hotărârea lor este, fără îndoială un eveniment fără precedent în istoria umanităţii. Pentru prima oară în istoria omenirii, sistemul securităţii colective, prevăzut de Bahá’u’lláh şi explicat de ‘Abdu’l-Bahá, a fost luat în considerare, a fost discutat şi testat. Pentru prima oară în istorie, s-a recunoscut în mod oficial şi s-a afirmat în mod public că pentru ca acest sistem al securităţii colective să fie stabilit efectiv, atât tăria, cât şi elaticitatea sunt esenţiale – tăria presupunând folosirea unei forţe adecvate pentru a asigura eficacitatea sistemului propus, iar elasticitatea pentru a da posibilitatea mecanismului ales de a satisface nevoile şi aspiraţile legitime ale susţinătorilor ei lezaţi. Pentru prima oară în istoria omenirii, naţiunile lumii au încercat să facă eforturi pentru a-şi asuma răspunderea colectivă şi pentru a adăuga la angajamentele lor verbale pregătiri efective pentru o acţiune colectivă. Şi pentru prima oară în istorie s-a manifestat un curent de opinie publică în sprijinul verdictului pe care conducătorii şi reprezentanţii naţiunilor l-au pronunţat şi pentru asigurarea acţiunii colective în scopul ducerii la îndeplinire a unei astfel de decizii.
Cât de clar, cât de profetic sună cuvintele rostite de Bahá’u’lláh în lumina recentei evoluţii internaţionale: --“Fiţi uniţi, o voi regi ai pământului, căci astfel va fi potolită furtuna discordiei dintre voi, iar popoarele voastre îşi vor găsi liniştea. Dacă vreunul dintre voi va ridica armele împotriva altuia, porniţi cu toţii împotriva lui, căci aceasta n-ar fi altceva decât dreptate adevărată.” “Veni-va vremea,” a scris El, prevăzând încercările şi eforturile ce se fac acum, “când cerinţa imperioasă de a ţine o adunare vastă şi atotcuprinzătoare a oamenilor va fi înţeleasă pe plan universal. Conducătorii şi regii pământului vor trebui să ia parte la această adunare şi la deliberările ei şi să caute căile şi mijloacele care să pună temelia pentru Marea Pace a lumii… Dacă un rege ar ridica armele împotriva altui rege, toţi ar trebui să se unească pentru a-l împiedica.”
“Suveranii lumii,” scrie ‘Abdu’l-Bahá elaborând această temă, “trebuie să încheie un tratat obligatoriu şi să stabilească un legământ ale cărui clauze să fie raţionale, inviolabile şi precise. Ei trebuie să-l proclame în faţa lumii întregi şi să obţină aprobarea lui din partea întregii specii umane… Toate forţele omenirii trebuie mobilizate pentru a asigura stabilitatea şi permanenţa acestui Legământ Suprem… Principiul fundamental care se află la temelia acestui pact solemn trebuie astfel fixat încât dacă vreun guvern ar viola la o dată ulterioară oricare dintre clauzele sale, toate guvernele lumii să se ridice pentru a-l sili să se supună, ba mai mult, specia umană în totalitatea ei ar trebui să ia hotărârea de a distruge acel guvern prin toate mijloacele de care dispune.”
Nu încape nici o îndoială că ceea ce s-a realizat până acum, deşi semnificativ şi fără precedent în istoria omenirii, înseamnă foarte puţin în raport cu cerinţele esenţiale ale sistemului pe care aceste cuvinte îl prevestesc. Liga Naţiunilor, după cum remarcă adversarii ei, mai este încă lipsită de acea universalitate care este condiţia unui succes constant în cadrul unei înţelegeri eficace pentru soluţionarea conflictelor internaţionale. Statele Unite ale Americii, care i-au dat naştere, au repudiat-o şi se ţin încă la distanţă, în timp ce Germania şi Japonia care erau dintre susţinătoarele ei cele mai de seamă au abandonat cauza ei şi s-au retras din Ligă. Hotărârile luate şi acţiunile întreprinse până în prezent, vor spune alţii, trebuie considerate mai degrabă ca nişte gesturi magnifice decât ca o dovadă concludentă a solidarităţii internaţionale. Alţii ar putea susţine că deşi a fost pronunţat un verdict şi s-au dat asigurări, acţiunea colectivă va eşua în cele din urmă şi nu-şi va atinge scopul ultim, că Liga însăşi va pieri şi va fi copleşită de mulţimea calamităţilor menite să se abată asupra întregii specii. Dar indiferent de toate acestea, semnificaţia paşilor făcuţi nu poate fi ignorată. Oricare ar fi statutul actual al Ligii sau rezultatul istoricului său verdict, orice încercări şi adversităţi va avea să înfrunte şi să le facă faţă în viitorul apropiat, trebuie recunoscut faptul că o hotărâre atât de importantă constituie unul din jaloanele cele mai marcante pe calea lungă şi anevoioasă care trebuie să o ducă la ţelul ei, acel stadiu în care unitatea întregului corp al naţiunilor va deveni principiul dominant al vieţii internaţionale.
Acest pas istoric este însă doar o slabă licărire în intunericul care învăluie o omenire agitată. El s-ar putea dovedi a nu fi decât o străfulgerare, o efemeră scânteiere în mijlocul unei confuzii mereu crescânde. Procesul de dezintegrare trebuie să continue în mod inexorabil, iar influenţa sa corozivă trebuie să pătrundă tot mai adânc în însuşi miezul unei epoci în descompunere. Multe vitregii vor mai fi necesare înainte ca naţiunile, credinţele, clasele şi rasele omenirii în conflict să se contopească în retorta suferinţei universale, înainte ce focul unei urgii năpraznice să le prelucreze şi să le transforme într-o federaţie organică, un sistem vast, unificat care să funcţioneze armonios. Adversităţi cumplite, de neînchipuit, crize şi răsturnări de neconceput, război, foamete şi plăgi de tot felul s-ar putea combina pentru a grava în sufletul unei generaţii nepăsătoare acele adevăruri şi principii pe care a refuzat să le recunoască şi să le urmeze. O paralizie mai dureroasă decât tot ce a suferit în trecut trebuie să se abată asupra ei, trebuie să vatăme structura unei societăţi falimentare înainte ca aceasta să poată fi reconstruită şi regenerată.
“Civilizaţia”, scrie Bahá’u’lláh, “atât de des lăudată de exponenţii învăţaţi ai artelor şi ştiinţelor – dacă-i va fi îngăduit să depăşească limitele moderaţiei – va aduce mari nenorociri oamenilor… dusă la exces, civilizaţia se va dovedi a fi o sursă prolifică de suferinţe, în aceeaşi măsură în care a fost binefăcătoare atunci când a fost ţinută între graniţele moderaţiei… Se apropie ziua când flăcările ei vor nimici oraşele, când Limba Grandoarei va proclama: ‘Impărăţia este a lui Dumnezeu , Atotputernicul, Atotlăudatul!’” “Din clipa în care Suriy-i-Ra’is a fost revelată,” explică El mai departe, “şi până în ziua de astăzi, nici lumea nu s-a liniştit, nici inimile oamenilor n-au cunoscut tihna…. suferinţa ei se apropie de deznădejde totală deoarece medicul adevărat este împiedicat să-i administreze remediul, în timp ce practicieni necalificaţi sunt priviţi cu bunăvoinţă, având deplină libertate de acţiune. Tumultul răzvrătirii a tulburat inimile oamenilor şi le-a orbit ochii. Nu va trece mult timp şi ei îşi vor da seama de consecinţele faptelor comise în Ziua lui Dumnezeu .” “Aceasta este Ziua,” a mai scris El, “în care pământul va da de ştire vestea cea mare. Nelegiuiţii sunt povara sa… Crainicul a strigat, iar oamenii au fost nimiciţi, atât de mare a fost furia mâniei Sale. Oamenii din partea stângă oftează şi gem. Cei din partea dreaptă sălăşluiesc în locuri alese: ei sorb din Vinul vieţii adevărate din mâinile Celui Atotmilostiv, ei sunt cu adevărat fericiţi.”
Comunitatea Celui Mai Mare NumeCare alţii ar putea fi fericiţi dacă nu cei din Comunitatea Celui Mai Mare Nume, ale cărei activităţi de consolidare continuă, care cuprind întreaga lume, constituie singurul proces de integrare într-o lume ale cărei instituţii, atât cele seculare cât şi cele religioase sunt, în cea mai mare parte, în dizolvare. Ei sunt într-adevăr “oamenii din partea dreaptă” ale căror “locuri alese” sunt fixate pe temeliile Ordinii Mondiale a lui Bahá’u’lláh – Arca salvării veşnice în această Zi tragică. Din toate neamurile pământului, numai ei pot recunoaşte în cadrul frământărilor unor vremi furtunoase, Mâna Mântuitorului Divin care-i trasează cursul şi îi controlează destinul. Ei singuri sunt conştienţi de creşterea tăcută a organizării politice sistematice a cărei structuri ei înşişi o făuresc.
Conştienţi de înalta lor chemare, încrezători în puterea Credinţei lor de a construi societatea, ei înaintează neabătuţi şi neînfricaţi în eforturile lor de a făuri şi perfecţiona instrumentele necesare cu ajutorul cărora embrionara Ordine Mondială a lui Bahá’u’lláh se poate maturiza şi dezvolta. Acest proces constructiv, încet şi lipsit de ostentaţie, căruia îi este consacrată viaţa Comunităţii Baha’i din întreaga lume, constituie singura speranţă a unei societăţi năpăstuite. Căci acest proces este stimulat de influenţa creatoare a Scopului neschimbat al lui Dumnezeu şi evoluează în cadrul Ordinii Administrative a Credinţei Sale.
Într-o lume în care structura instituţiilor sale politice şi sociale este deteriorată, a cărei viziune este înceţoşată, a cărei conştinţă este tulburată, ale cărei sisteme religioase s-au anemiat şi şi-au pierdut virtuţile, s-a făurit acest Agent vindecător, această Putere atotpătrunzătoare, această Forţă care cimentează, o Forţă intens dinamică, atotstrăbătătoare, iar instituţiile sale s-au cristalizat şi ea îşi mobilizează forţele şi se pregăteşte pentru cucerirea spirituală şi salvarea totală a omenirii. Deşi societatea care întruchipează idealurile sale este încă mică şi foloasele directe şi tangibile încă nu sunt considerabile, potenţialităţile cu care a fost înzestrată şi prin care a fost sortită să regenereze individul şi să reconstruiască o lume distrusă, sunt incalculabile.
Timp de aproape un secol, în mijlocul neliniştii şi tumultului unor vremi zbuciumate, şi în ciuda persecuţiilor neîncetate la care au fost supuşi conducătorii, instituţiile şi adepţii săi, ea a reuşit să-şi păstreze identitatea, să-şi consolideze stabilitatea şi puterea, să-şi menţină unitatea organică, să păstreze integritatea legilor şi principiilor sale, punând bazele apărării sale şi extinzând şi consolidându-şi instituţiile. Numeroase şi puternice au fost forţele care au încercat dinăuntru şi din afară, în ţări îndepărtate şi apropiate, să-i înnăbuşe lumina şi să-i suprime numele sfânt. Unii s-au lepădat de principiile sale şi i-au trădat în mod infam cauza. Alţii au aruncat asupra ei anatema cea mai cruntă pe care conducătorii înveninaţi ai unor instituţii eclesiastice le pot pronunţa. Iar alţii i-au pricinuit suferinţe şi umilinţe pe care numai autoritatea suverană le poate produce în plenitudinea puterii ei.
Însă tot ce inamicii ei făţişi şi ascunşi puteau spera să realizeze era să întârzie creşterea ei şi să adumbrească pentru o clipă scopul ei. Ceea ce au realizat de fapt a fost să-i cureţe şi purifice viaţa, s-o stimuleze să ajungă la adâncimi mai mari, să-i galvanizeze sufletul, să elimine toate impurităţile din instituţiile sale şi să cimenteze unitatea sa. O schismă, o sciziune permanentă în vastul corp al aderenţilor săi, ei n-au reuşit niciodată să creeze.
Cei care i-au trădat cauza - acei sprijinitori călduţi şi slabi de înger – au pierit, s-au spulberat asemenea frunzelor veştede, neputând să-i acopere strălucirea sau să-i pună în primejdie structura. Inamicii ei cei mai înverşunaţi, cei care au atacat-o din afară, au fost îndepărtaţi de la putere şi şi-au primit, în modul cel mai uluitor osânda. Persia a fost prima care a reprimat-o şi i s-a opus. Monarhii ei s-au prăbuşit jalnic, dinastia lor a pierit, numele lor a fost detestat, ierarhia care a fost aliata lor şi i-a sprijinit când statul lor era în plină decadenţă, a fost întru totul discreditată. Turcia, care l-a surghiunit de trei ori pe Intemeietorul Credinţei şi L-a condamnat cu cruzime la închisoare pe viaţă, a trecut printr-una din cele mai cumplite drame din istoria ei: o revoluţie plină de consecinţe grave; de la rangul unuia din cele mai mari imperii ea a decăzut la dimensiunile unei mici republici asiatice, sultanatul său a dispărut, dinastia sa răsturnată de la putere, iar califatul, cea mai de seamă instituţie a Islamului, a fost abolit.
Intre timp, Credinţa care a fost obiectul unor trădări atât de monstruoase şi ţinta unor atacuri atât de năpraznice se întărea din ce în ce mai mult şi îşi croia drum înainte, neînfricată şi nedezbinată de loviturile pe care le primise. In mijlocul unor grele încercări, ea a inspirat aderenţilor ei loiali o hotărâre pe care nici o piedică, oricât de formidabilă, n-a putut-o submina. Ea a aprins în inimile lor o credinţă pe care nici o adversitate, oricât de întunecată ar fi fost ea, n-a putut-o stinge. Ea a insuflat în inimele lor o speranţă pe care nici o forţă, oricât de fermă, n-a putut s-o zdruncine.
O Religie MondialăÎncetând să se definească mişcare, comunitate sau alte denumiri similare –denumiri care constituiau o gravă inexactitate faţă de sistemul ei în continuă dezvoltare – disociându-se de supranumiri ca sectă Bábi, cult asiatic, vlăstar al Islamului şiit cu care ignoranţii şi răuvoitorii se refereau la ea, refuzând să fie etichetată ca o simplă filosofie de viaţă sau ca un cod eclectic de comportament etic sau chiar ca o nouă religie, Credinţa lui Bahá’u’lláh reuşeşte acum să-şi demonstreze în mod vizibil titlul şi revendicarea de a fi considerată o Religie Mondială, sortită să ajungă, la împlinirea vremurilor, la stadiul unei Federaţii care să cuprindă lumea, fiind în acelaşi timp instrumentul şi păzitorul Păcii Supreme vestită de Autorul ei. Departe de a dori să sporească numărul sistemelor religioase, a căror fidelitate conflictuală a prejudiciat de-alungul atâtor generaţii pacea omenirii, această Credinţă insuflă fiecăruia dintre aderenţii săi o nouă dragoste şi o apreciere sinceră a unităţii care se află la baza diferitelor religii existente în lume
“Este ca o îmbrăţişare largă”, astfel sună mărturia unei regine referitoare la revendicarea şi poziţia acestei Credinţe, “care-i adună laolaltă pe toţi cei cari au fost multă vreme în căutarea unor cuvinte dătătoare de speranţă. Ea îi acceptă pe toţi marii profeţi dinaintea ei, nu distruge alte credinţe şi lasă toate uşile deschise.” “Invăţătura Baha’i”, a mai scris ea, “aduce pace sufletului şi nădejde inimii. Pentru cei în căutare de securitate, cuvintele Tatălui sunt asemenea unui izvor în deşert după o lungă pribegie.” In cadrul unei alte declaraţii privitoare la Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá, ea mai mărturiseşte: “Scrierile lor sunt un mare strigăt de pace, trecând dincolo de toate limitele şi frontierele şi înălţându-se de-asupra tuturor disensiunilor privitoare la ritualuri şi dogme… Este un mesaj minunat, cel pe care ni l-a adus Bahá’u’lláh şi fiul Său ‘Abdu’l-Bahá. Ei nu l-au lansat în mod agresiv, ştiind bine că germenul adevărului etern care se află în miezul său trebuie să prindă rădăcini şi să se răspândească.” “Dacă întălniţi vreodată numele lui Bahá’u’lláh sau ‘Abdu’l-Bahá”, îşi încheie ea pledoaria, “nu daţi la o parte scrierile lor. Cercetaţi Cărţile lor şi îngăduiţi glorioaselor lor cuvinte aducătoare de pace şi iubire, precum şi învăţăturilor lor să pătrundă în inimile voastre, aşa cum au pătruns în inima mea.”
Credinţa lui Bahá’u’lláh a asimilat, în virtutea energiilor sale creatoare, coordonatoare şi înnobilatoare, diferitele rase, naţionalităţi, credinţe şi clase care au căutat protecţia ei şi care au făcut un legământ neclintit de loialitate faţă de cauza ei. Ea a transformat inimile aderenţilor săi, a mistuit prejudecăţile lor, a potolit pasiunile lor, le-a exaltat concepţiile, le-a înnobilat motivaţiile, coordonat eforturile şi le-a schimbat perspectiva. Păstrând patriotismul lor şi respectând angajamentele lor de mai mică importanţă, ea i-a învăţat să iubească omenirea şi să-i sprijine în mod hotărât interesele cele mai adevărate şi cele mai de seamă. Menţinând intactă credinţa lor în originea Divină a religiilor lor, ea le-a dat posibilitatea să-şi facă o imagine clară despre scopul care se află la baza acestor religii, să descopere meritele lor, să recunoască succesiunea lor, interdependenţa lor, plenitudinea şi unitatea lor şi să înţeleagă legătura care le uneşte în mod vital cu ea. Această iubire universală, transcendentă, pe care adepţii Credinţei Baha’i o resimt pentru semenii lor, indiferent cărei rase, credinţe, clase sau naţiuni îi aparţin nu este nici misterioasă şi nici nu se poate spune că a fost stimulată în mod artificial. Ea este pe cât de spontană, pe atât de sinceră. Cei ale căror inimi s-au înflăcărat datorită influenţei pline de energie izvorîte din iubirea creatoare a lui Dumnezeu, preţuiesc creaturile Sale de dragul Său şi recunosc în fiecare chip omenesc un semn care reflectă slava Sa.
Despre astfel de bărbaţi şi femei se poate spune pe drept cuvânt că pentru ei “orice ţară străină este patria lor şi că orice patrie este pentru ei o ţară străină.” Căci cetăţenia lor, să nu uităm, aparţine Împărăţiei lui Bahá’u’lláh. Deşi gata să împărtăşească pe deplin avantajele vremelnice şi bucuriile trecătoare pe care această viaţă pământească le poate conferi, deşi doritori să participe la orice activitate care duce la bogăţia, la fericirea şi pacea acestei vieţi, ei nu pot nicicând uita că ea constituie doar un stadiu temporar, foarte scurt, al existenţei lor, că cei ce vieţuiesc sunt doar pelerini şi călători al căror ţel este Cetatea Cerească şi a căror patrie este Ţara strălucirii şi bucuriei veşnice.
Deşi loiali guvernelor lor respective, deşi profund interesaţi în orice priveşte securitatea lor şi buna lor stare, deşi doritori să ia parte la tot ce promovează interesele lor vitale, Credinţa cu care se identifică adepţii lui Bahá’u’lláh a fost înălţată de Dumnezeu, potrivit convingerii lor ferme, mult mai presus de frământările, diviziunile şi controversele din arena politică. Ei concep Credinţa lor a fi esenţial nonpolitică, supranaţională în ceea ce priveşte caracterul, hotărât nepartizană şi întru totul disociată de ambiţii, scopuri şi aspiraţii naţionaliste. O astfel de Credinţă nu cunoaşte deosebiri de clasă sau partide. Ea subordonează, fără şovăială sau echivoc, orice interes personal, regional sau naţional, intereselor supreme ale umanitătii, având convingerea fermă că într-o lume de popoare şi naţiuni interdependente, avantajele părţii pot fi cel mai bine obţinute prin avantajele întregului şi că nici un folos de durată nu poate fi conferit părţilor componente dacă interesele generale ale entităţii însăşi sunt ignorate sau neglijate.
Nu e deci de mirare dacă Pana lui Bahá’u’lláh, anticipând actuala stare a omenirii, a revelat următoarele cuvinte cruciale: “Nu trebuie să se mândrească acela care îşi iubeşte propria lui ţară, ci mai degrabă acela care iubeşte întreaga lume. Pământul este o singură ţară, iar oamenii sunt cetăţenii ei.” Şi apoi din nou, “Numai acela este cu adevărat un om care se dedică întru totul slujirii întregii specii umane.” “Prin puterea eliberată şi răspândită de aceste cuvinte slăvite,” explică El, “El a dat un nou impuls şi a stabilit o nouă direcţie păsărilor inimilor omeneşti şi a şters orice urmă de restricţii şi limitări din Cartea Sfântă a lui Dumnezeu.”
Pe lângă aceasta, potrivit convingerii ferme a Baha’ilor, credinţa lor nu e nici confesională, nici sectară şi e complet separată de orice sistem eclesiastic, indiferent de forma, originea sau activităţile sale. Despre nici o organizaţie eclesiastică, cu crezurile, tradiţiile, limitările şi concepţiile ei exclusive (după cum e cazul cu toate facţiunile, partidele, sistemele şi programele politice existente) nu se poate spune că ar fi conformă, sub toate aspectele, cu principiile cardinale ale credinţei Baha’i. Cu unele dintre principiile şi idealurile care animă instituţiile eclesiastice şi politice, orice adept conştiincios al Credinţei lui Bahá’u’lláh poate fi, fără îndoială, de acord. Dar el nu se poate identifica cu nici una din aceste instituţii şi nici nu poate sprijini fără rezerve crezurile, principiile şi programele pe care se bazează ele.
Şi cum ar putea o Credinţă – iar de acest lucru trebuie ţinut seama – ale cărei instituţii divin-hotărâte au fost stabilite în cadrul jurisdicţiei a nu mai puţin de patruzeci de ţări diferite ale căror guverne au sisteme politice şi interese în permanent dezacord şi devenind din zi în zi mai complexe şi mai confuze – cum o astfel de Credinţă, dacă ar îngădui aderenţilor săi, fie individual, fie prin consiliile sale organizate să ia parte la activităţi politice, ar putea reuşi să păstreze integritatea învăţăturilor sale şi să asigure unitatea adepţilor săi? Cum ar putea asigura dezvoltarea vigurosă, neîntreruptă şi paşnică a instituţiilor sale în expansiune? Cum ar putea o Credinţă ale cărei ramificaţii au pus-o în contact cu confesiuni, secte şi sisteme religioase mutual incompatibile, dacă permite aderenţilor săi să subscrie la doctrine şi ritualuri învechite, să fie în situaţia de a pretinde loialitate necondiţionată acelora pe care se străduieşte să-i încorporeze în sistemul său divin-instituit? Cum ar putea evita fricţiunile continue, neînţelegerile şi controversele pe care apartenenţele trecute, distincte de asociaţii, trebuie să le genereze în mod inevitabil?
Susţinătorii Cauzei lui Bahá’u’lláh se simt obligaţi – pe măsură ce Ordinea lor Administrativă se extinde şi se consolidează - să afirme aceste principii diriguitoare şi coordinatoare ale credinţei Baha’i şi să le aplice în mod vigilent. Exigenţele unei Credinţe care se cristalizează încetul cu încetul le impune o datorie de la care nu se pot eschiva, o răspundere de la care nu se pot sustrage.
Ei nu sunt indiferenţi faţă de necesitatea imperioasă de a susţine şi aplica legile hotărâte de Bahá’u’lláh, care sunt distincte de principii, ambele constituind fundamentul instituţiilor pe care trebuie să se sprijine în ultimă instanţă structura Ordinii Sale Mondiale. Pentru a demonstra utilitatea şi eficacitatea lor, pentru a le duce la îndeplinire şi a le aplica, pentru a asigura integritatea lor, pentru a sesiza implicaţiile lor şi a facilita propagarea lor, comunităţile Baha’i din est şi mai recent şi din vest depun cele mai mari eforturi şi sunt gata să facă, dacă va fi necesar, orice sacrificii s-ar cere. S-ar putea să nu fie departe ziua când în anumite ţări din est în care comunităţile religioase exercită jurisdicţia în probleme referitoare la situaţia personală, Adunările Baha’i să fie chemate să-şi asume obligaţiile şi răspunderile ce revin unor instanţe juridice Bahá'í oficial constituite. Ele vor fi împuternicite să execute şi să aplice în probleme cum sunt căsătoria, divorţul şi moştenirea, în cadrul jurisdicţiei lor respective şi având sancţiunea autorităţilor civile, acele legi şi decrete care au fost prescrise în Cartea lor Cea Mai Sfântă.
Pe lângă aceste tendinţe şi activităţi pe care evoluţia ei le revelează acum, Credinţa lui Bahá’u’lláh a demonstrat, în alte sfere şi oriunde strălucirea luminii ei a pătruns, tăria forţei ei de coeziune, a puterii ei de integrare, a spiritului ei invincibil. Prin înălţarea şi consacrarea Casei sale de Adoraţie în inima continentului nord-american; prin construirea şi înmulţirea sediilor ei administrative în ţara ei de baştină şi în ţările în vecinate; prin făurirea instrumentelor legale menite să asigure şi să reglementeze viaţa organizată a instituţiilor sale; prin acumularea resurselor adecvate, atât materiale cât şi culturale, în fiecare continent al globului; prin aşezămintele pe care şi le-a creat în imediata apropiere a Mausoleurilor sale de la centrul său mondial; prin eforturile care se fac pentru strângerea, verificarea şi sistematizarea scrierilor Fondatorilor săi; prin măsurile ce se iau pentru achiziţionarea locurilor istorice asociate cu viaţa Precursorului şi Autorului său, precum şi cu eroii şi martirii săi; prin bazele ce s-au pus pentru formarea treptată şi înfiinţarea instituţiilor sale educative, culturale şi umanitare; prin eforturile intense depuse pentru asigurarea caracterului, stimularea iniţiativei şi coordonarea pe plan mondial a activităţilor tineretului său; prin extraordinara vitalitate cu care vitejii săi apărători, reprezentanţii săi aleşi, învăţătorii săi călători şi administratorii săi pionieri îi pledează cauza, îi extind graniţele, îi îmbogăţesc literatura şi întăresc baza cuceririlor şi victoriilor sale spirituale; prin recunoaşterea pe care autorităţile civile au fost determinate să o acorde, în anumite împrejurări, corpului reprezentanţilor săi locali şi naţionali, dându-le astfel posibilitatea să-şi încorporeze consiliile, să-şi înfiinţeze instituţiile subsidiare şi să-şi salvgardeze aşezămintele; prin avantajele pe care aceleaşi autorităţi au consimţit să le acorde mausoleurilor lor, edificiilor lor consacrate şi instituţiilor educative; prin entuziasmul şi determinarea cu care anumite comunităţi care au fost greu încercate şi hărţuite îşi reiau activitatea; prin omagiile spontane aduse de capete încoronate, de prinţi, oameni de stat şi erudiţi caracterului sublim al cauzei sale şi rangului Intemeietorilor săi – prin toate acestea şi prin multe altele, Credinţa lui Bahá’u’lláh îşi dovedeşte, fără urmă de îndoială, virilitatea şi capacitatea să contracareze influenţele dezintegrante cărora le sunt supuse sistemele religioase, normele morale şi instituţiile politice şi sociale.
Din Islanda până în Tasmania, de la Vancouver până la Marea Chinei se răspândeşte strălucirea, se extind ramificaţiile acestui sistem mondial, acestei fraternităţi multicolorate şi strâns unite, inspirând fiecărui bărbat şi fiecărei femei pe care i-a câştigat pentru cauza sa o
credinţă şi o vigoare pe care o generaţie rătăcită le-a pierdut de mult şi e neputincioasă s-o recâştige. Cei care conduc destinele imediate ale acestei lumi descumpănite, cei ce sunt răspunzători de starea ei haotică, de temerile sale, de îndoielile, de mizerile sale ar face bine dacă în confuzia în care se află, şi-ar îndrepta privirile şi ar cumpăni în inima lor la semnele acestui har salvator acordat de Cel Atotputernic şi care le este întru totul accesibil – un har care le poate uşura povara, rezolva neajunsurile şi lumina calea.
Pedeapsa DivinăÎntreaga omenire se tânguie şi doreşte cu ardoare să fie călăuzită spre unitate şi să pună capăt martiriului său străvechi. Şi totuşi ea refuză cu încăpăţănare să primească lumina şi să recunoască autoritatea suverană a unicei Puteri care o poate elibera din dificultăţile în care e prinsă şi care poate preîntâmpina calamităţile cumplite care ameninţă s-o copleşească.
Rău prevestitor este, într-adevăr, glasul lui Bahá’u’lláh atunci când rosteşte cuvintele profetice: “O voi popoare ale lumii! Aflaţi cu adevărat că nenorociri neprevăzute vă urmăresc şi că o pedeapsă cumplită vă aşteaptă. Să nu vă închipuiţi că faptele pe care le-aţi comis le-am trecut cu vederea.” Si apoi din nou: “Am fixat un timp pentru voi, o popoare. Dacă la ceasul stabilit nu vă veţi întoarce la Dumnezeu, El va pune într-adevăr mâna cu asprime pe voi şi va abate asupra voastră mari suferinţe care vă vor năpădi din toate părţile. Grea, într-adevăr, va fi pedeapsa cu care Domnul vostru vă va lovi!”
Oare trebuie omenirea, atât de chinuită cum este acum, să fie lovită de năpaste şi mai mari înainte ca o influenţă purificatoare s-o pregătească să intre în Împărăţia cerească ce urmează să fie stabilită pe pământ? Oare trebuie inaugurarea unei ere atât de vaste, atât de unice, atât de iluminate din istoria omenirii să fie precedată de o catastrofă atât de uriaşă în treburile acestei lumi încât să amintească, ba chiar să întreacă prăbuşirea dramatică a Civilizaţiei romane în primele secole ale Erei Creştine? Este oare necesar ca o serie de convulsii profunde să cutremure şi să zguduie specia umană înainte ca Bahá’u’lláh să pătrundă şi să domnească în inimile şi conştiinţele maselor, înainte ca ascendenţa Sa necontestată să fie universal recunoscută şi nobilul edificiu al Ordinii Sale Mondiale să fie înălţat şi instaurat?
Perioada îndelungată a prunciei şi copilăriei prin care specia umană a trebuit să treacă a fost depăşită. Omenirea cunoaşte acum comoţiile invariabil asociate cu stadiul cel mai turbulent al evoluţiei sale, stadiul adolescenţei, când impetuozitatea tinereţii şi vehemenţa sa atinge punctul culminant şi trebuie să fie înlocuite treptat de calmul, de înţelepciunea şi maturitatea care caracterizează stadiul vârstei adulte. Atunci omenirea va ajunge la acea stare de maturitate care îi va da putinţa să-şi însuşească toate puterile şi capacităţile de care depinde dezvoltarea ei finală.
Ţelul –Unitatea LumiiUnificarea întregii omeniri este semnul distinctiv al stadiului de care se apropie acum societatea umană. Unitatea familiei, a tribului, a statului-oraş, a naţiunii au fost succesiv încercate şi deplin realizate. Unitatea lumii este ţelul pe care o lume hărţuită se străduieşte să-l atingă. Făurirea naţiunii este încheiată. Anarhia inerentă suveranităţii de stat se îndreaptă spre apogeu. O lume care evoluează spre maturitate trebuie să renunţe la acest fetiş, trebuie să recunoască unicitatea şi caracterul total al relaţiilor umane şi să stabilească odată pentru totdeauna mecanismul care poate întruchipa optim acest principiu fundamental de viaţă.
“O nouă viaţă,” proclamă Bahá’u’lláh, “înflăcărează, în această epocă popoarele pământului; şi totuşi nimeni n-a descoperit cauza sau a perceput motivul acestui fenomen.” “O voi copii ai oamenilor,” se adresează El generaţiei Sale, “ţelul fundamental care însufleţeşte Credinţa lui Dumnezeu şi Religia Sa constă în a apăra interesele şi a promova unitatea speciei umane… Aceasta este calea cea dreaptă, temelia fixă şi de neclintit. Nici o întâmplare, nici o schimbare care va interveni în lume nu va putea slăbi vreodată forţa a tot ce va fi clădit pe această temelie, nici scurgerea nesfârşită a veacurilor nu vor putea submina structura sa.” “Buna stare a omenirii,” declară El, “pacea şi securitatea ei nu pot fi atinse decăt dacă şi atunci când unitatea ei va fi ferm stabilită.” “Atât de puternică este lumina unităţii,” mărturiseşte El în continuare, “încât poate ilumina întreg pământul. Unicul Dumnezeu adevărat, Cel ce cunoaşte toate lucrurile, mărturiseşte El Insuşi întru adevărul acestor cuvinte…Acest ţel întrece toate celălalte ţeluri, iar această aspiraţie este suverana tuturor aspiraţiilor.” “Cel ce este Domnul, Atotmilostivul,” a mai scris El, “nutreşte în inima Sa dorinţa fierbinte ca întreaga specie umană să fie un singur trup şi un suflet. Grăbiţi-vă în această Zi care pune în umbră toate celelalte zile create, să câştigaţi partea voastră din harul şi mila lui Dumnezeu.”
Unitatea speciei umane, aşa cum a fost ea preconizată de Bahá’u’lláh, implică înfiinţarea unei federaţii mondiale, în cadrul căreia toate naţiunile, rasele, credinţele şi clasele să fie în mod permanent strâns unite, iar autonomia statelor membre şi libertatea şi iniţiativa personală a indivizilor care le compun să fie complet şi definitiv asigurate. Această federaţie, în măsura în care o putem prevedea, trebuie să consiste dintr-o legislatură mondială ai cărei membri vor controla, în calitate de împuterniciţi ai întregii omeniri, toate resursele naţiunilor componente şi vor decreta acele legi care vor fi necesare pentru a reglementa viaţa, a satisface cerinţele şi a coordona relaţiile dintre toate rasele şi popoarele. Un corp executiv mondial, susţinut de o Forţă internaţională, va duce la îndeplinire hotărârile luate şi va aplica legile adoptate de acea legislatură mondială şi va asigura unitatea organică a întregii federaţii. Un tribunal mondial va judeca şi va pronunţa verdictul final şi obligatoriu în toate disputele ce s-ar putea ivi între diferitele elemente constituente ale acestui sistem universal. Se va găsi un mecanism pentru intercomunicaţia mondială care va cuprinde întreaga planetă şi va fi eliberat de obstacolele şi restricţile naţionale, funcţionând cu o repeziciune minunată şi o regularitate perfectă. O metropolă mondială va acţiona ca un centru nervos al unei civilizaţii mondiale, un focar spre care vor converge forţele unificatoare ale vieţii şi de la care vor radia influenţe insuflând energie. O limbă mondială va fi inventată sau aleasă dintre limbile existente şi va fi predată în şcolile tuturor naţiunilor federate ca o limbă auxiliară pe lângă limba maternă. Un alfabet mondial, o literatură mondială, un sistem monetar unitar şi universal, şi un sistem unic de măsuri şi greutăţi vor simplifica şi uşura relaţiile şi înţelegerea dintre naţiunile şi rasele omenirii. Într-o asemenea societate mondială, ştiinţa şi religia, cele două forţe, cele mai importante din viaţa oamenilor se vor împăca, vor coopera şi se vor dezvolta în mod armonios. Într-un astfel de sistem, presa va acorda un spaţiu larg exprimării diferitelor păreri şi convingeri ale oamenilor, încetând astfel să fie manipulată în mod răuvoitor de persoane interesate – fie particulare, fie publice -- şi va fi eliberată de influenţele guvernelor şi popoarelor în conflict. Resursele economice ale lumii vor fi organizate, sursele de materii prime vor fi captate şi deplin utilizate, pieţele vor fi coordonate şi dezvoltate, iar distribuirea produselor lor va fi reglementată în mod echitabil.
Rivalităţile naţionale, ura, intrigile vor înceta, iar locul animozităţii şi prejudecăţilor rasiale îl va ocupa prietenia, înţelegerea şi cooperarea dintre rase. Cauzele conflictelor religioase vor fi definitiv eliminate, barierele şi restricţile economice vor fi complet desfiinţate şi deosebirile excesive dintre clase vor fi abolite. Mizeria de o parte şi acumularea de mari avuturi de altă parte vor dispărea. Uriaşa energie risipită şi irosită pentru războaie economice sau politice, va fi consacrată unor scopuri menite să lărgească sfera invenţiilor şi realizărilor tehnice, să sporească productivitatea lumii, să stârpească bolile, să extindă cercetarea ştiinţifică, să ridice nivelul sănătăţii fizice, să ascută şi rafineze creierul uman, să exploateze resursele nefolosite şi încă nebănuite ale planetei, să prelungească viaţa oamenilor şi să promoveze orice alt mijloc care poate stimula viaţa spirituală, intelectuală şi morală a întregii specii umane.
Un sistem mondial federal care conduce întreg pământul şi exercită o autoritate irevocabilă asupra resurselor neînchipuit de vaste, îmbinând şi întruchipând idealurile atât ale orientului, cât şi ale occidentului, eliberat de blestemul războiului şi al mizeriilor sale şi având drept scop să exploateze toate sursele de energie de pe suprafaţa planetei, un sistem în care Forţa a fost redusă la rangul de slujitoare a Dreptăţii, a cărui viaţă se sprijină pe recunoaştera universală a unui Dumnezeu unic şi pe credinţa într-o singură Revelaţie comună – acesta este ţelul spre care omenirea, impulsionată de forţele unificatoare ale vieţii, se îndreaptă.
“Unul din evenimentele însemnate,” afirmă ‘Abdu’l-Bahá , “ce trebuie să aibă loc în Ziua manifestării acelei Ramuri Fără Seamăn este înălţarea Stindardului lui Dumnezeu pentru toate popoarele. Aceasta înseamnă că toate neamurile şi popoarele se vor uni sub umbra acestui Stindard Divin care nu e altul decât însăşi Ramura Domnească, devenind o singură naţiune. Duşmănia religioasă şi sectară, ostilitatea rasială şi naţională, diferenţele între popoare vor fi eliminate. Toţi oamenii vor adera la o singură religie, vor avea o credinţă comună, se vor topi într-o rasă unică şi vor deveni un singur popor, toţi vor trăi într-o patrie comună, care e chiar planeta noastră. “In lumea exitentă,” a mai explicat El, “Mâna puterii Divine a pus în mod hotărât temeliile acestui prinos preamărit, a acestui dar minunat Tot ce este latent în miezul acestui Ciclu sfânt va apare treptat şi se va manifesta, căci acum este doar începutul dezvoltării sale şi zorile revelării semnelor sale. Înainte de încheierea acestui veac şi acestei epoci va deveni clar şi evident ce încântător a fost acest flux primăvăratic şi cât de ceresc acest dar.”
Nu mai puţin fascinantă este viziunea lui Isaia, cel mai mare dintre profeţii evrei care a proorocit cu două mii cinci sute de ani în urmă ce destin îi este hărăzit omenirii când va ajunge la stadiul ei de maturitate: “Şi El (Domnul) va fi judecătorul neamurilor şi va hotărî între un număr mare de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul… (Isaia 2:/4) Apoi o odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un vlăstar va da din rădăcinile lui… şi va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Şi neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul mijlocului Său. Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; şi viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună… Şi pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina baziliscului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care îl acoperă.” (Isaia11/1, 11/4-6, 11/8-9)
Autorul Apocalipsei, prefigurând gloria milenară căreia îi va fi martoră o umanitate mântuită, victorioasă, a mărturisit, la rândul său: “Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu Ioan, am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: ‘Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeu lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere pentru că lucrurile dintâi au trecut.’” Apocalipsa lui Ioan 21/1-4
Cine s-ar putea îndoi că un asemenea sfârşit – maturizarea omenirii – nu trebuie să vestească la rândul său inaugurarea unei civilizaţii mondiale cum ochii muritorilor n-au mai văzut şi cum mintea umană n-a conceput-o vreodată? Cine îşi poate imagina nivelul înalt pe care o asemenea civilizaţie, pe măsură ce se dezvoltă, îl poate atinge? Cine poate măsura culmile la care inteligenţa umană, eliberată de cătuşele sale, se poate înălţa ? Cine îşi poate face o idee despre tărâmurile pe care spiritul uman, vitalizat de revârsările luminii lui Bahá’u’lláh, strălucind în plenitudinea gloriei sale, le va descoperi?
Ce altă concluzie ar fi mai potrivită pentru această temă decât cuvintele lui Bahá’u’lláh, scrise în anticiparea epocii de aur a Credinţei Sale – epocă în care faţa pământului, de la un pol la altul, va oglindi splendorile inefabile ale Paradisului Abha? “Aceasta este Ziua în care nu se poate vedea nimic decât splendorile Luminii care radiază de pe faţa Domnului, Cel Plin de Har, Cel Generos. Cu adevărat, Noi am făcut să expire toate sufletele în virtutea suveranităţii Noastre irezistibile şi atotstăpânitoare. Am chemat apoi la viaţă o nouă creaţie ca semn al graţiei Noastre faţă de oameni. Eu sunt cu adevărat Cel Atotdarnic, Cel Dintru Inceput. Aceasta este Ziua în care lumea nevăzută strigă: ‘Mare este binecuvântarea ta, pământule, căci tu ai fost făcut taburetul Dumnezeului tău şi ai fost ales ca sediu al tronului Său măreţ!’ Impărăţia gloriei exclamă: ‘Fie ca viaţa mea să fie sacrificată pentru tine căci Cel ce este Iubitul Celui Atotmilostiv şi-a statornicit suveranitatea pe tine prin puterea Numelui Său care a fost făgăduit tuturor celor ce au fost în trecut, cât şi celor ce vor fi în viitor.’”
SHOGHIeforturile pentru instaurarea Credinţei în America,
Carta elaborată pentru Ordinea Mondială,legătura dintre diferitele perioade ale Credinţei,
nu este o Manifestare,afirmaţiile sale orale au fost adesea greşit înţelese,
forţa eliberată prin înălţarea sa,profeţiile privitoare la opoziţia faţă de Credinţă,
profeţiile cu privire la calamităţile care se vor abate asupra omenirii,
citate din (vezi Citate),treapta lui comparată cu propovăduitori ulteriori ai Credinţei,
treapta lui hotărâtă pentru o mie de ani,Kitáb-i-Aqdas, sursa legilor (vezi Kitáb-i-Aqdas)
legalizată de credincioşii americaniprincipiile sale, revelate de Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá ,
sufragiu universal,proclamată şi stabilită prin Testamentul lui ‘Abdu’l-Bahá ,
legislaţia ulterioară, prevăzută,ajutorul dat credincioşilor din Egipt, Persia, Rusia,
apelul adresat Ligii Naţiunilor,Mashriqu’l-Adhkar construit de ei (vezi Mashriqu’l-Adhkar)
înfiinţarea aşezămintelor naţionale,Guvernul american, Ordinea Administrativă, ratificată de,
Guvernul american, cuvintele lui ‘Abdu’l-Bahá către un demnitar al său,
Republica americană, maturizarea ei,treapta revelată în cartea lui Nabil: “Crainicii Aurorii,”
titlurile luiBagdad, apelul adresat de Bahá’i Ligii Naţiunilor,
Bagdad, casa lui Bahá’u’lláh,Bahá’i, Administraţia (vezi Ordinea Administrativă)
Bahá’i, Adunările,Bahá’i, Instituţiile (vezi Ordinea Administrativă)
Bahá’i, Principiile (vezi Credinţa lui Bahá’u’lláh)
Bahá’i, Revelaţia (vezi Credinţa lui Bahá’u’lláh)Bahá’i, Invăţăturile (vezi Credinţa lui Bahá’u’lláh)
acceptarea Dispensaţiei mahomedane,Bahá’u’lláh, Manifestare Supremă (vezi Bahá’u’lláh)
Dumnezeu, incognoscibilintegritatea lor menţinută de Ordinea Administrativă,
Manifestarea nu este Dumnezeu incarnat,comparaţie cu cele adresate de Hristos Ierusalimului,
Legământul lui (vezi Legământul)Economia Divină a lui (vezi Ordinea Administrativă)
Revelatorul Divin, ultimul pentru viitorii 1000 de ani,
Divinitatea, explicată,a revelat o rugăciune în onoarea lui ‘Abdu’l-Bahá,
a revelat rangul credincioşilor,asocieri, nu afilieri la instituţii politice sau eclesiaitice,
caracteristici,primejdia de a se înşela asupra rangului lui ‘Abdu’l-Bahá ,
diversitatea lor,a cunoaşte diferenţa dintre Credinţa Bahá’i şi alte organizaţii eclesiastice,
a studia cuvintele lui Bahá’u’lláh,unitatea lor, asigurată de Ordinea Administrativă,
occidentali, unele învăţături le-au fost tăinuite,
Ramura,mărturia lui Bahá’u’lláh cu privire la Divinitatea lui,
Religia lui (vezi Creştinătate),prigonitorii lui comparaţi cu prigonitorii lui Bahá’u’lláh,
“reîntoarcerea” lui,opoziţia faţă de Credinţa lui Bahá’u’lláh va grăbi prăbuşirea sa,
schisma, inevitabilă,Spiritul său reanimat de Spiritul lui Bahá’u’lláh,
succesiunea nu a fost prevăzută,Securitatea colectivă, principiile lui Bahá’u’lláh,
Commonwealth Mondial,Eclesiastice instituţii, comparate cu Ordinea Administrativă,
Eclesiasticismul confruntat de Credinţă,au cerut guvernului un statul independent al Credinţei,
Alegeri, metoda stabilită de ‘Abdu’l-Bahá,conflictul necesar pentru instaurarea internaţionalismului,
eforturile pentru Ordinea Mondială,Credinţa lui Bahá’u’lláh (vezi şi Revelaţia lui Bahá’u’lláh)
realizările ei,instituţiile administrative ratificate de două guverne,
Ordinea Administrativă (vezi Ordinea Administrativă)
Epoci ale (vezi Epoci)prigonitorii ei comparaţi cu prigonitorii creştinilor,
Persia, ţara de baştină a,protejată de Cartea lui Bahá’u’lláh (vezi Kitáb-i-Aqdas)
scopul ei,Succesiunea asigurată (vezi Ordinea Administrativă)
mărturia unui cap încoronat,Shoghi Effendi subliniază Adevărurile de bază ale Credinţei,
rangul lui, explicat,membrii ei nu sunt răspunzători faţă de alegătorii lor,
trebuie să dea ascultare Păzitorului,se apropie de culmea dezastrului (vezi Calamitate)
maturizare,ţelul ei, unitatea lumii (vezi Ordinea Mondială, ţelul)
infinită, în diversitate,Instituţii ale Credinţei lui Bahá’u’lláh (vezi Ordinea Administrativă)
Instrucţiunile lui Bahá’u’lláh, n-au fost date toate Occidentului,
Integrare,administraţia şi legislaţia mai specifice decât în creştinism,
ordinea admnistrativă inadecvată,Dreptate, Case ale Dreptăţii (vezi Case ale Dreptăţii)
Kaaba,Viaţa spirituală întărită de Adevărurile Credinţei,
Luminile Unităţii,Adunări Spirituale Locale, (vezi Case ale Dreptăţii )
Lua (Getsinger),Nabil : “Crainicii Aurorii” revelează treapta lui Báb,
Numele Preamărit,Case Naţionale ale Dreptăţii (vezi Case ale Dreptăţii)
Adunarea Spirituală Naţională, “Casa Dreptăţii secundară”,
Naţionalismva fi instaurată prin Economia Divină a lui Bahá’u’lláh,
remediul pentru neajunsurile lumii,Comisia mandatarilor permanenţi ai Ligii Naţiunilor, rezoluţia ei,
Persia,pregătirile pentru un al treilea Mashriqu’l-Adhkar,
Petru, autoritatea sa nu este explicită,calamităţile comparate cu căderea Imperiului Roman,
Presa,Principii ale Credinţei (vezi Credinţa lui Bahá’u’lláh)
Cel Făgăduit,America, “bucuraţi-vă – o lumină mai mare revărsată asupra vestului,”
America, rolul ei,America, misiunea ei spirituală şi treapta la care trebuie să ajungă,
Cartea lui Bahá’u’lláh şi Casa Universală a Dreptăţii, autoritatea lor,
Ramura, puterea ei după moartea lui,Păzitorul şi Casa Dreptatii, sub călăuzirea şi protecţia lui Báb şi Bahá’u’lláh,
Păzitorul este Interpretul,Funcţia de Păzitor, autoritatea şi succesiunea ei,
Funcţia de Păzitor de mult anticipată,speranţa privitoare la rolul de conducătoare spirituală al Americii,
Casa Universală a Dreptăţii, puterea ei de a abroga legi,
“beteşugurile lumii se vor înmulţi—“treptele lui Báb, Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá, confirmate,
Tableta Ramurii, comentarii,“Secretul Civilizaţiei Divine” : “Adevărata civilizaţie—“,
Unitate în diversitate: “Gândiţi-vă la florile unei grădini,”
Unitate: Sapte Lumini ale,avertisment privitor la viitoarea opoziţie faţă de Credinţă,
profeţia zoroastriană privitoare la trei Dispensaţii,
Citate din Bábsupunerea şi sacrificiul faţa de voinţa lui Bahá’u’lláh,
“Eu sunt Punctul Primordial”,Rugăciune: unitatea Manifestărilor şi prigonitorii lor,
Rugăciune pentru ‘Abdu’l-Bahá ,“dacă cineva se va ridica – Dumnezeu îl va face biruitor,”
“semnele unui haos iminent,”“curând rânduielile din zilele acestea vor fi înlăturate –“
treapta lui Báb,Tableta către ‘Abdu’l-Bahá : misiunea şi puterea lui,
Tableta către Creştinătate; suferinţele lui Bahá’u’lláh,
Tableta către împăratul Germaniei: avertisment; profeţia despre căderea imperiului,
Tableta către regina Victoria: unitate,Mărturia despre treapta divină a lui Iisus Hristos,
“Lumea se află în chinurile facerii,”“echilibrul lumii -- a fost zdruncinat de – noua Ordine Mondială,”
Citate din cuvintele lui Hristos,Citate din tradiţia mahomedană: profeţia privitoare la Báb, Islam, Coran,
Coran,Remediul pentru neajunsurile lumii (vezi Epoca Actuală)
Renaşterea spirituală,Revelaţia lui Báb, ca soarele în zodia Berbecului,
Revelaţia lui Bahá’u’lláh (vezi şi Credinţa lui Bahá’u’lláh,
ca soarele în zodia Leului,punctul culminant al tuturor Revelaţiilor trecute,
nu este Revelaţia finală,Securitate colectivă, principiul lui Bahá’u’lláh despre,
Sacrificiul de sine,“Curând rânduielile din zilele acestea vor fi înlăturate…”
America de Sud,Succesiunea nu a fost stabilită în mod clar de Manifestările din trecut,
Sultanul Turciei , arhiinamicul Cauzei,conducătorii au persecutat pe Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá,
mişcarea Tinerilor Turci,Casa Universală a Dreptăţii (vezi Casa Universlă a Dreptăţii )
Vahid,conforme cu alte scrieri ale lui Bahá’u’lláh şi ‘Abdu’l-Bahá,
scopul şi metoda identice,Kitáb-i-Aqdas, sursa de legi a, (vezi Kitáb-i-Aqdas)
necesitatea căderii instituţiilor creştine neputincioase,
persecuţii, rezistenţa la,Unitate Mondială, activitatea ei, o experienţă: învăţământul indirect,
Războiul Mondial prezis de ‘Abdu’l-Bahá ,